Mai demult

Păi spuneaţi să scriu despre cum m-am schimbat / am devenit ceea ce sunt. Asta ar presupune să ştiţi ce mă definea anterior acestei perioade.

Voi povesti sentimentele şi trăirile care îmi par definitorii pentru cel ce sunt acum. Voi relata întâmplările care îl reflectă cel ce eram şi pe cel care a devenit. Toate astea nu înseamnă că veţi citi ceva extrem de interesant. Viaţa mea este la fel de banală ca a majorităţii, trăirile fiind subiective şi dificil de redat plastic atâta timp cât lipseşte talentul scriitoricesc.

Partea în care sunt chindăr

Undeva până la vârsta de 10 ani locuiam cu părinţii şi fratele mai mare cu 6 ani într-un apartament de 2 camere la etajul 10 al unui bloc de la “Brotăcei” din Constanţa. Aruncam cu roşii şi cartofi în cei care făceau curăţenie pe stradă, trăgeam cu gornete în trecători şi uneori aruncam cu ouă în autobuze.

Îmi amintesc de plăcerea tatălui de a creşte ciobăneşti germani cu care trebuia să convieţuim în apartament. Îmi amintesc cum le dădea drumul în casă celor 3 potăi pe care le admiram dar de care mă şi speriam. Era un fel de bucurie temătoare să îi ating, să le simt limbile peste mâna mea sau cozile peste picioare. Puteam să îi domin din micimea mea de copil. Animale de pradă recunoscătoare oricărui gest de tandreţe, agresivitate reţinută de umanitate câinească. Aşa cum au apărut în viaţa mea, au şi dispărut. Nu ştiu nici acum de ce şi nici nu mi-a păsat. Ca orice copil, m-am bucurat de existenţa lor fără să îmi pese mai departe de bucuria pe care o simţeam.

În fiecare dimineaţă, mama mă trezea pentru a mă duce la grădiniţă şi mă îmbrăca cât încă mai eram în pat sub plapumă. Asta se întâmpla undeva la ora 6 dimineaţa iar pentru mine era un chin. Întotdeauna mi-am dorit să dorm cât mai mult. Şi întotdeauna am urât frigul de dimineaţă din peşterile comuniste. Nu îmi amintesc foarte bine cum decurgea o zi la grădiniţă, însă mi-amintesc de cum mă rugam în fiecare seară când mama mă lua înapoi acasă să mă dea puţin în leagănele din faţa grădiniţei. Sărmana femeie muncea câte 12 ore pe zi pentru a putea ajunge acasă la un soţ veşnic nemulţumit, care îi urla nopţi în şir pentru o mâncare un pic prea nesărată sau poate pentru că nu a avut pe masă o bucată de carne. Orice întârziere a sosirii acasă însemna scandal sigur. Cu toate astea, remuşcările ei pentru faptul că nu îmi putea oferi mai mult îmi asigurau victoria de cele mai multe ori şi mă bâţâia în leagănele ruginite penrtu câteva minute. Mi se părea fantastic cum lumea se schimba în faţa mea şi îmi închipuiam, în punctul maxim al balansului, că sunt mare – scop nedeclarat al celor mai mulţi copii – şi pot face toate lucrurile interzise “copiilor mici”.

Nu îmi aduc aminte de prietenii din perioada respectivă. Îmi aduc aminte de locul de joacă unde eram fascinat de “colivie”, un conglomerat de bare în interiorul cărora puteai sta ca într-o închisoare imaginară, departe de ceilalţi şi aproape de tine. Jucam tenis de picior sau fotbal printre boscheţii de lângă locul de joacă iar seara sau noaptea, când se lua curentul, jucam “ascunselea” şi ne furişam pe sub maşinile din parcare şi îi spionam fără a înţelege ceva pe cei mai mari decât noi care râdeau şi se pupau în faţa scării blocului. Vara mă rugam de frate-meu să mă ia la plajă cu el însă fără prea mare succes. Eram agitat, interogativ şi prea posesiv cu el, ceea ce pentru el s-ar fi tradus în incomod. Tot vara, răvăşeam grădinile dintre blocuri unde prindeam păianjeni mari cât jumătate din palma mea de copil. Îi băgam în borcane mici de castraveţi muraţi şi îi priveam cum se luptă până la moarte. Eram la fel de crud ca şi ceilalţi copii inocenţi de vârsta mea. Uneori, învingătorului îi ofeream omizi sau muşte şi îl lăsam să supravieţuiască pentru o altă zi de lupte în Colosseumul imaginar din borcan.

Într-o buna zi, mama m-a învăţat să spun bună ziua celor cu care mă întâlnesc pe stradă. Pentru prima dată am învăţat ce înseamnă să comunici responsabil cu cei din jur. Dar vai, lumea era prea mare şi complicată pentru mintea mea de copil care visa la lună, monştri, jocuri prosteşti şi alte nimicuri. Am plecat cu ea spre piaţă şi salutam pe toţi cei care îmi ieşeau în cale încât mama a trebuit să mă oprească din poezia mea cu “bună ziua” repetată la fiecare 5 metri. Nu vă pot spune cât de bulversat am fost. Nu puteam înţelege de ce nu pot saluta pe oricine, cunoscut sau necunoscut.

Fratele meu mi-a fost exemplu pe toată durata vieţii mele de copil. Observându-l cum învaţă pentru teze, olimpiade şi altele asemenea mi-am trezit pofta de învăţat, de citit, de a fi precum el. Luam câte o carte din bibliotecă şi mă aşezam în capătul recamierului din sufragerie şi mă prefăceam că citesc. Totul a culminat când fratele meu m-a prins stând cu o carte pe care mă prefăceam că o citesc, dar – binenteles – ţinând-o invers. Astfel am ajuns să învăţ alfabetul şi să pot citi cuvinte mai scurte înainte de intrarea la şcoală. Deja de la 6 ani şi ceva, înainte de începerea clasei a I-a, îi înnebunisem pe părinţi cu întrebări despre şcoală şi despre cât timp mai am de aşteptat până la începerea ei.

Prima zi de şcoală a fost una dintre cele mai fericite din viaţa mea. Eram fericit că voi învăţa, că voi afla, voi cunoaşte. Odată cu şcoala am devenit şi responsabil, neconcepând să nu îmi fac temele sau să nu citesc ceea ce mi se dădea de citit. Astfel am intrat poate într-o competiţie cu fratele meu, dorindu-mi să-l depăşesc. În această perioadă am fost fascinat de scris, de modul în care stilourile chinezeşti îşi lăsau cerneala pe foile de hârtie precum nişte sepii artificiale ireale. Fără să îmi dau seama, probabil în acele zile a început cimentarea respectului şi consideraţiei pe care le am pentru scriitori, poeţi şi orice alţi artişti vorbitori tactil.

Eram egoist şi ceream atenţia celorlalţi prin orice metode. Fratele meu mi-a spart capul de câteva ori, exasperat fiind de insistenţele mele. Îl necăjeam şi nu îl lăsam să înveţe şi-i ceream atenţie. Uneori mă lua în braţe şi mă arunca în pat. De câteva ori am nimerit un pic pe lângă şi de aici câteva semne de bună-purtare. Eram fericit când mi se acorda atenţie, când tata mă ştergea de sânge, iar fratele meu avea remuşcări pentru ceea ce făcuse. Este ciudat acum să spun lucrul ăsta, însă eram extrem de egoist şi făceam orice pentru a obţine ceea ce îmi doream, în limitele creativităţii mele copilăreşti. Depindeam de atenţia celorlalţi şi îmi doream să fiu în centrul atenţiei. Nu pot spune că m-am schimbat foarte mult în sensul ăsta. Poate doar că dorinţa de a fi în centrul atenţiei s-a transformat în frică de a fi respins de persoanele reprezentative din viaţa mea (ceea ce nu este chiar acelaşi lucru).

Spre finalul clasei a 2-a, tata a reuşit să obţină de la partid un apartament mai mare de 3 camere în ceea ce se anunţa a deveni buricul Constanţei, undeva pe faleza plajei Modern. În lunile premergătoare mutării am visat aproape în fiecare noapte cum apa bătea văratic, clipocindu-şi loviturile ritmice în baza blocului de sub geamul meu. Când am aflat că vom sta la parter (diferenţă majoră faţă de etajul 10), am trecut practic în altă lume imaginară şi mă visam cum săream de la geam direct în apă. În jurul meu se găseau palmieri, salamandre, stânci abrupte sau nisipuri aurii, peşti albaştri şi roşi cum văzusem prin cărţi, trambuline şi câte şi mai câte. În fiecare seară o nouă lume era creată după voia şi placul meu.

Această lume a fost năruită când am vizitat apartamentul aproape gata, într-o iarnă cum numai la Constanţa vezi în fiecare an. Vântul rece bate cu putere şi te suflă după voia lui, geamurile se zguduie sub puterea rafalelor de aer rece cu miros de nisip sărat îngheţat. Întreaga casă şuiera iar imaginea din geam îmi părea apocaliptică. Valuri imense de 2-3 metri acopereau digurile iar spuma înfiorătoare se ridica în fuioare ameninţătoare duse de vânt până hăt-departe. Ce imagine! Şi cât de diferită de palmierii şi salamandrele mele.

Visarea mea mă dusese prea departe, ceea ce mi-a rămas şi în prezent ca o caracteristică. De atunci şi până când ne-am mutat am visat în fiecare noapte cum valurile, care şi acum ajungeau sub geam, ameninţau să spargă zidurile şi geamurile, cum întreaga casă era inundată şi tremuram de frig printre obiecte nelămurite care pluteau în jur.

Va urma…