Death Magnetic

Am primit noul album scos de Metallica. Este band-ul cu care am trecut prin liceu si mare parte din facultate. Din pacate am fost dezamagit de albumul „Saint Anger” care reproducea ceva ce mie personal nu imi parea melodic si nu mai aducea a Heavy Metal. Imi parea ca totul se traducea in HardCore, sau – ma rog – ceva pe langa. Insa se pare ca bajetii revin pe pozitii in rifuri mature amestecate cu ceva trend-uri actuale. In orice caz, mai pot simti izul de heavy metal, iar pe zi ce trece incep sa ma indragostesc din ce in ce mai tare de albumul asta. Binenteles, nu egaleaza Black Album-ul sau Master of Puppets (dar vorbesc prea devreme, il ascult abia de 1 saptamana), insa imi pare un album incisiv si matur, fara artificii pentru adolescenti. Este un album in care iti trebuie putin timp sa te scufunzi, este un album curat, concret, la obiect. Hetfield a avut ceva de zis si a zis, iar Lars, Trujilio si Kirk i-au tinut spatele ca in zilele bune (mai putin Trujilio care e nou da’ zice de bine). Kirk ma ameteste ca ieri cu solo-uri care pot fi ascultate la nesfarsit.

Din pacate nu am avut inca timp sa rumeg albumul asa cum as fi vrut, insa mai este timp si – sunt sigur – best things come last. Insa, postul asta are un motiv bine determinat. The day that never comes si Unforgiven 3. Masterpieces. Daca gustati stilul si daca nu ati mai simtit demult fiori pe sira spinarii si parul nu s-a mai sculat pe mana de ceva timp atunci, cu siguranta, Unforgiven 3 va va trezi sentimentele astea. Simpla, deschisa, care doar spune. Pe scurt, versuri si muzica pentru cei care nu regreta, care mai vor sa simta si care au ce isi aminti. Sunete simple, primitive in acorduri complexe si profunde pentru oameni banali cu simturi intense.