Amintiri de azi

Într-un final începe şi vremea căcăcioasă. Abia aşteptam perioada asta, deşi nu mă înţeleg bine cu frigul. Îmi place să stau în casă la citit şi băut vin. Şi e faină senzaţia de bine pe care o simţi când afară este întuneric, plouă şi e frig. Şi e important să ai cu cine împărţi momentele astea.

Când nu avem pe nimeni apropiat nouă ne împingem din case şi birouri către baruri, cluburi, terase, mall-uri, etc. Locuri pentru oameni singuri care îşi măsoară singurătăţile cu ale altora. Am trecut prin perioada asta şi mă bucur să văd că nu am ce măsura acum. Prefer compania simplă şi liniştită. Mintea mi-e liniştită şi tumultul exterior doar zgârie enervant şi ascuţit creierii liniştiţi. Poate am îmbătrânit sau poate lumea se schimbă mai repede decât mine sau decât mă pot schimba. Nu ţin să fiu cool, la fel cum nu ţin la multe alte lucruri. Singurul lucru la care ţin şi la care aş renunţa cu părere de rău ar fi propria mea comoditate.

Văzut astăzi pe metrou un tip. Citea Charles Bukowski – „Factotum”. Citat: „Cum naiba ar putea unui om să-i placă să fie trezit la 6:30 dimineaţa de un ceas cu alarmă, să sară din pat, să se îmbrace, să se hrănească cu forţa, să se cace şi să se pişe, să-şi spele dinţii şi să-şi perie părul, să se lupte cu traficul pentru a ajunge într-un loc unde, în esenţă, face o grămadă de bani pentru altcineva şi i se cere să fie recunoscător pentru această oportunitate?”. Trebuie să o caut. Un alt citat al său: „Unii oameni nu înnebunesc niciodată. Ce vieţi oribile trebuie să ducă.”

Asta mi-aduce aminte că la un moment dat doream să inscripţionez verighetele „Amantes – Amentes”. Pe interiorul verighetei ei „Amantes” şi pe a mea „Amentes”. Nu mai ştiu care este motivul pentru care nu am făcut asta. Însă ar fi reflectat realitatea de acum, „de după”: ea rămânea cu „amantes” iar eu cu „amentes”. Ce viaţă oribilă trebuie să ducă…

În astfel de războaie nedeclarate, uitate în noi, cred că toţi ne dorim ca celălalt să sufere într-o oarecare măsură. Un fel de război interior, cu sine, post – factum, fără învingători sau învinşi.

Astăzi am descoperit-o mai puţin hămesită de mine, de banal. Mai cuminte şi mai aşezată în ea şi cu ea. Este ciudat cum am efectul ăsta asupra celor care mă intuiesc. Însă timpul se scurge şi vom redescoperi nesiguranţa şi îndoiala. Dar ce pot să spun… Viaţa cu ale ei iubiri şi dezamăgiri îmi pare o bicicletă. Cu cât pedalez mai mult cu atât descopăr că îmi place mai mult scărţâitul pedalelor si penele de pe parcurs. Cred că rulez cu un Carpaţi. Şi îmi place. Şi nu mai are importanţă dacă ea – oricare ar fi ea – ar vrea să ruleze cu ceva mai hipsteresc. Vreau scârţâit de roţi şi umflat la pompă.

Oamenii întâlniţi astăzi erau trişti şi nemulţumţi. Pe străzi, în birouri, metrou sau intersecţii. De ce mă plimb printre ei?

Anunțuri

Despre motzoc

Eu, mie, imi, mi
Acest articol a fost publicat în Ia ma mana de pe ea! Oligofrenii personalizate. și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Amintiri de azi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s