Normalitate

Urăsc sărbătorile. Le urăsc în general, însă bucata asta de an este de-a dreptul jenantă. Toţi diabeticii din lume, ăştia care suferă de limbi în cur, care pe tot parcursul anului au stat cu carnea în gură, cu călcatul pe cei din jur, cu bîrfele de colţ şi datul la gioale; toţi ăştia devin brusc şi ipocrit nişte Fuego plângăcioşi de o bonomie exasperantă.

 Căcatul ăsta de final de an le dă ocazia să se spele de mizerii şi noroi şi să pară şi ei oameni pentru juma’ de lună. Suntem un popor de manelişti mâncători de rahat şi pioşi la nevoie.

Bucureştiul este deja plin de colindători de Botoşani, Iaşi, Bacău, Maramu’ şi alte zone tradiţionale. Toată lumea mizează pe această perioadă de întoarcere la tradiţie, la Dumnezeu, la bonomie şi curăţenie sufletească. Şi toată lumea încearcă să te stoarcă de bani, promisiuni, lacrimi sau doar cuvinte lăcrimoase, pline de miez stereotip. Pur şi simplu mi-e silă.

Urăsc oamenii care se transformă pentru că e timpul să se transforme. Îmi plac oamenii care se recunosc în oglindă şi sunt cum se ştiu, indiferent de impunerile calendaristice. Însă acum, de sărbători, totul îmi sună fals.

Crăciunul ăsta voi pleca acasă, la mama, în Constanţa. O să fie fain. Voi intra singur în casă, ne vom pupa şi nu ne vom spune “La mulţi ani!”. Sărbătorile sau onomasticile nu au contat niciodată în familia noastră. Ne facem declaraţii de dragoste în zile imprevizibile şi fără sens pentru ceilalţi, dar mai ales atunci când ne loveşte adevărul că, într-adevăr, îi iubim pe cei de-alături.

Voi intra în casă. Mă va întreba ce mai fac şi îmi va da să mănânc pentru că e singurul mod în care mai poate avea grijă de mine. Viaţa mea o depăşeşte. Voi vorbi aiurea despre mine şi ea va aştepta tăcută oportunitatea de a deschide subiectul divorţului. Trebuie să îmi aşeze viaţa. Eu îi voi oferi momentul aşteptat. Va plânge şi se va preface din nou că înţelege situaţia şi, într-un final, mă va lăsa în pace. Şi-a făcut datoria de părinte şi a încercat. Între ea-mama şi eu-fiul, vina îmi aparţine în totalitate. Îi ofer şi îmi oferă cuvinte şi speranţe. Va scoate sticlele de vin ca să beau până târziu în noapte ca să mai vorbim. Se va uita cum beau şi sudez ţigări şi mă va certa că nu e bine ce fac, în timp ce îmi oferă şi ţuică (dacă vreau, binenţeles). Târziu în noapte, ochii îi vor fi deja aproape închişi şi ochelarii îi vor aluneca uşor de pe nas. O voi trimite încet la culcare şi se va supune ca o bătrânică sclerotică. Uneori şi cuvintele, chiar şi aşa murdare, ascund iubirea şi poate ataşamentul de o viaţă. Uneori însăşi tăcerea înseamnă mai mult decât toate urările şi felicitările frumos mirositoare împodobite cu paiete. Uneori doar un zâmbet poate vindeca.

Dragostea, umilinţa şi apropierea de cel de lângă tine e constantă şi descifrabilă din simplitatea şi prezenţa necondiţionată. Luaţi-o ca atare şi n-o mai căutaţi printre cutii frumos împachetate. Toate sunt goale de conţinut. Sunt frumoase pentru că sunt goale, n-au muşterii şi apelează la marketing. În acest caz şi în această perioadă prefer simplitatea şi normalitatea zilnică. Îi iubesc pe cei care sunt încă ei în această perioadă de imbecilizare în masă. Îi iubesc pentru că, astfel, lasă deschisă uşa către ei. Şi îi iubesc pentru că ştiu, astfel, să şi tacă, spunându-se pe ei.