Cine se trezeste din vacanta ajunge la romanica

M-am intors. Nu, nu pe blog, ci acasa. Adica acilea la romanica. Mi-am facut si eu un pustiu de bine si m-am expulzat intr-o mica vacanta peste hotare. Am plecat (cu intarziere – binenteles) de la Baneasa lasand in urma gandacii, mucii si cacatii din bude, injurand cu obida (in gand) concetatenii mei taximetristi, chistoacele de pe jos si carnatii ascultatori de manele cu paietute si maieuri Marlon Brando trase peste burti. Eram fericit ca plec si ca baschetii mei vor prelua durerea de a fi om intr-un trup de roman. Schimbare totala in Venetia. Oras de poveste care te indeamna sa ii atingi fiecare zid, sa calci fiecare dala de piatra si sa casti gura ca un debil mintal la toate minunatiile pe care le-au gandit si pastrat unii care nu au fost romani. Orasul te invita in neghicite cotloane, ascunse de turisti, in curti interioare si gradini private unde zambetul este omniprezent si gratarul cu mici lipseste cu desavarsire. Istoria si vechiul te apasa confortabil simtindu-te acasa pe banca, sub o arcada sau alaturi de pisicile si porumbeii netulburati de turisti. Artele sunt prezente peste tot sub toate formele, fac parte din cotidian. Doua zile am redevenit copilul care admira fiecare copac ascuns intre betoane si pipaia fiecare statuie de muzeu ca pe un miracol.

Ne-am cumparat pacea sufletesca cu multi euro (pentru buzunarul nostru). A meritat fiecare centima.

Continuam drumetia noastra pentru alte trei zile in Florenta. Oras care ma transforma in pitic, ma apasa prin trecutul lui si prin oamenii care l-au inaltat. Oamenii sunt prezenti in fiecare statuie, fiecare panza pictata sau zid dantelat si pastelat. Uimirea ma debilizeaza (din nou) in fata Domului, in gradinile lui Michelangelo sau in fata lui David. Stau in fata resedintei familiei di Medici, Palazzo Vechio, printre oameni impietriti de secole in marmura neverosimil de reala, si tot ce inseamna acasa imi pare departe. Foarte departe. Frumosul si bunul simt ma intampina la cafenea dimineata unde mananc cate ceva si imi beau cafeaua. Tigara de dimineata ma expulzeaza intotdeauna afara din cafenea. Insa fara parere de rau. Zidurile imi zambesc, dantelariile din jurul ferestrelor se lasa cercetate iar cuvinte latinesti scrise cine stie cand pe arcade si alte structuri se lasa anevoios descifrate. Nu stiu cand fumez tigara si cand aprin alta. Timpul trece singur fara a-l mai cantari.

Bicicleta inchiriata ma poarta catre descoperirile (pentru mine) urbane si realizez cu surprindere ca masinile, troleibuzele, autobuzele si motocicletele nu ma claxoneaza si asteapta cuminti sa ma pierd pe stradutele laterale. Autobuzele si masinile opresc chiar daca traversezi prin locuri nepermise. Uimirea si placerea aflarii orasului si a istoriei lui nu sunt umbrite de grija ratacirii caci fiecare straduta, piateta sau alee nesemnificativa este semnalizata (vizibil si la ambele extremitati). Grija estetica pentru fiecare “plazza” sau straduta ma uimeste. Casa fiecaruia se extinde in strada prin atentia pentru detaliu si frumos. Ma gandesc ca orasul asta traieste prin oamenii ce il cladesc si il ingrijesc zi de zi, iar fostii “cetateni” traiesc si acum in orasul asta. Zidurile, arcadele, statuile, usile grele, dalele roase de pe strazi ii pastreaza vii. Istoria exista si se cladeste in fiecare zi.

Plecam. 4 zile in Cinque Terre – Monterosso. Regiune protejata de UNESCO din ‘97 si devenita Parc National in ‘99. Se ajunge doar cu trenul. Masinile nu pot intra aici. 5 orasele pescaresti cladite timp de secole de tarani perseverenti care au terasat muntii ce se pravalesc pitoresc in apele de cristal ale Marii Ligurice. Te-ai gandi ca, vorbind despre niste tarani presati de greutati si de nevoia de a supravietui, pitorescul ar trai doar in natura nu si in asezari. Stradutele ma readuc la un acasa visat si niciodata intalnit, viata simpla si grija pentru pentru frumosul auster ma plesnesc peste simturi si ma trezesc. Prejudecatile se dilueaza iar potentialul uman imi apare intr-o alta forma. Asezarile se impletesc cu salbaticia. Porturi de dimensiuni liliputane cu apa limpede ce te lasa sa ghicesti pestii si stancile gratios roase de vreme si ape, drumuri sprijinite in munte si care parca stau sa cada de la zeci de metri in valurile albastre-verzi, greierii din maslini iti macina placut creierii urbanizati de excel iar randuri de vita de vie se infatiseaza surprinzator pe muntele terasat cu atata truda. Murele, salvia, rozmarinul, aloe vera si alte plante de Mall cresc la tot pasul. Pisicile stapanesc strazile, cearsafurile umede asteapta la ferestre sa se usuce, bancutele suporta umile batraneti linistite. Mi-e bine si ma simt acasa in fiecare golf si padurice. Terasele mici si cochete, wine-bar-urile, cafenelele sau gelateriile primesc fara discriminare batrani hatrii si vorbareti, tineri nepasatori sau copii care trag matele impasibile de coada (insa fara efect). Biserica este plina dimineata si seara.

Imi regasesc linistea si uit timpul.

Revin pe aeroportul Baneasa. Gandaci, muci si cacati in bude. Taximetristi cu burti, telefoane manelizate si sclipici care arde retina.

~ de motzoc pe august 4, 2008.