Indoieli – amorteli de dimineata

Cand incepem sa renuntam la intrebari? Cum ajungem sa nu mai avem indoieli, sa credem – nu, nu sa credem – sa stim ca avem dreptate, ca suntem in posesia adevarului? In ce mod reusim sa ne departam de noi si sa ii inghiontim investigativ pe ceilalti? De ce placerea asta aproape bolnava de a-i decoji de sens si intimitate, carne si viscere pe cei din jur si in acelasi timp de a ridica ziduri si de a lasa cortine de spectacole peste pasiuni si iubiri, regrete si tristeti personale.

Raman amintirile unui trecut inexplicabil de frumos, care te macina zi de zi prin absenta lui, prin certitudinea disparitiei din prezent si viitor. Amintirile sunt ca o ciorba reincalzita. Foamea de viata impinge la inghitirea fara discernamant a prezentului, in speranta descoperirii unui crampei de trecut glorios. Cum amortim in viata? De ce uitam nisipul dintre degetele de la picioare si iarba rece din par?
Cand pierdem putinul castigat de la ceilalti, care este momentul in care renuntam la speranta bucuriei nestiute? Ne conservam pe sine prin izolare de ceilalti si sfarsim prin alienarea de sine. Cand si de ce renuntam la el, ea, ei? Mai ales, cand si de ce renuntam la noi?

Nu am raspunsuri dar am intrebari. Multe. Indoieli si mai multe.
Conversam acum 4 zile cu un nene la o nunta. Discutie cu tema religioasa – divinitate, credinta, raportare la D-zeu, etc. In final, discutia se transforma in monolog. Al lui. De ce nu exista indoiala? Cu cat mai multe argumente si intrebari din partea mea, cu atat mai multe certitudini din partea lui. Finalul a culminat prin vehementa unei parti (el) si retragerea cuminte la o tigara a celeilalte (eu). Nu cred ca D-zeu are nevoie de aparatori in fata celorlalti. Poate doar de noi insine.

Indoiala imi taie din avant, indoiala asculta de reguli precum gravitatia si te tine cu picioarele pe pamant. Indoiala ma readuce la starea umana si stinge veleitatile fals-divine. Intrebarea – in general – deschide spiritul iar certitudinea creeaza monstrii. El uraste si dezaproba public si vehement homosexualitatea, tiganii, razboiul din Irak, chinezii din Tibet, incalzirea globala si alterahaturineinteresantepolitic. Aceleasi lucruripersoaneevenimenteetc imi displac si mie. Insa am indoieli. Vorba poetului – “try walking in my shoes/you’ll stumble in my footsteps”. Sunt un rahat cu ochi si muci la nas care nu stie nimic despre viata si sensul ei. Sunt important prin cantitatea-mi neglijabila. Am limite. Si am INDOIELI – despre lumelimiteeueaeirealitatimatematicigravitatieOZNurietc.

Si revin.
Cand incepem sa renuntam la intrebari? Cum ajungem sa nu mai avem indoieli, sa stim ca avem dreptate, ca suntem in posesia adevarului? In ce mod reusim sa ne departam de noi si sa ii inghiontim investigativ pe ceilalti? De ce placerea asta aproape bolnava de a-i decoji de sens si intimitate, carne si viscere pe cei din jur si in acelasi timp de a ridica ziduri si de a lasa cortine de spectacole peste pasiuni si iubiri, regrete si tristeti personale.

~ de motzoc pe mai 28, 2008.