Intrebari grele

Noapte de Ianuarie, deşi pare mai mult o noapte de primăvară. Bucureştiul doarme şi doar ambulanţele mai taie spasmodic şi ascuţit aerul. Soundtrack de RocknRolla, ameţeală scurtă de bere. Revenire cu câteva pahare de Red Label. Corpuri uşoare transpirate printre aşternuturi grele. Linişte şi senzaţii moi de departe. Rotunjimi, imperfecţiuni şi cap gol. Vorbe uşoare neinterogative.

Moment gol, linişte şi apoi întrebare: “Ce îţi place la tine?”.

Capul mi-e greu, mă afund în întuneric. Îmi vine să mă flagelez, să mă sparg până la nesimţire. Întrebarea intră în mine, mă roade, mă sondează precum o obturaţie de canal pe viu. Senzaţia de întuneric îmi domină mintea, labirintul interior devine uriaş şi fără scăpare.

Nu vreau să mă văd, să mă ştiu. “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Poate ar trebui să învăţ să mă iubesc. Probabil cea mai grea temă pe care ne-o putem propune în viaţa asta.

N-a fost deloc prost omul care a scos ideea asta. Are şi un best-seller. Şi da, trebuie să ai cojones pentru treaba asta. Big time.

Normalitate

Urăsc sărbătorile. Le urăsc în general, însă bucata asta de an este de-a dreptul jenantă. Toţi diabeticii din lume, ăştia care suferă de limbi în cur, care pe tot parcursul anului au stat cu carnea în gură, cu călcatul pe cei din jur, cu bîrfele de colţ şi datul la gioale; toţi ăştia devin brusc şi ipocrit nişte Fuego plângăcioşi de o bonomie exasperantă.

 Căcatul ăsta de final de an le dă ocazia să se spele de mizerii şi noroi şi să pară şi ei oameni pentru juma’ de lună. Suntem un popor de manelişti mâncători de rahat şi pioşi la nevoie.

Bucureştiul este deja plin de colindători de Botoşani, Iaşi, Bacău, Maramu’ şi alte zone tradiţionale. Toată lumea mizează pe această perioadă de întoarcere la tradiţie, la Dumnezeu, la bonomie şi curăţenie sufletească. Şi toată lumea încearcă să te stoarcă de bani, promisiuni, lacrimi sau doar cuvinte lăcrimoase, pline de miez stereotip. Pur şi simplu mi-e silă.

Urăsc oamenii care se transformă pentru că e timpul să se transforme. Îmi plac oamenii care se recunosc în oglindă şi sunt cum se ştiu, indiferent de impunerile calendaristice. Însă acum, de sărbători, totul îmi sună fals.

Crăciunul ăsta voi pleca acasă, la mama, în Constanţa. O să fie fain. Voi intra singur în casă, ne vom pupa şi nu ne vom spune “La mulţi ani!”. Sărbătorile sau onomasticile nu au contat niciodată în familia noastră. Ne facem declaraţii de dragoste în zile imprevizibile şi fără sens pentru ceilalţi, dar mai ales atunci când ne loveşte adevărul că, într-adevăr, îi iubim pe cei de-alături.

Voi intra în casă. Mă va întreba ce mai fac şi îmi va da să mănânc pentru că e singurul mod în care mai poate avea grijă de mine. Viaţa mea o depăşeşte. Voi vorbi aiurea despre mine şi ea va aştepta tăcută oportunitatea de a deschide subiectul divorţului. Trebuie să îmi aşeze viaţa. Eu îi voi oferi momentul aşteptat. Va plânge şi se va preface din nou că înţelege situaţia şi, într-un final, mă va lăsa în pace. Şi-a făcut datoria de părinte şi a încercat. Între ea-mama şi eu-fiul, vina îmi aparţine în totalitate. Îi ofer şi îmi oferă cuvinte şi speranţe. Va scoate sticlele de vin ca să beau până târziu în noapte ca să mai vorbim. Se va uita cum beau şi sudez ţigări şi mă va certa că nu e bine ce fac, în timp ce îmi oferă şi ţuică (dacă vreau, binenţeles). Târziu în noapte, ochii îi vor fi deja aproape închişi şi ochelarii îi vor aluneca uşor de pe nas. O voi trimite încet la culcare şi se va supune ca o bătrânică sclerotică. Uneori şi cuvintele, chiar şi aşa murdare, ascund iubirea şi poate ataşamentul de o viaţă. Uneori însăşi tăcerea înseamnă mai mult decât toate urările şi felicitările frumos mirositoare împodobite cu paiete. Uneori doar un zâmbet poate vindeca.

Dragostea, umilinţa şi apropierea de cel de lângă tine e constantă şi descifrabilă din simplitatea şi prezenţa necondiţionată. Luaţi-o ca atare şi n-o mai căutaţi printre cutii frumos împachetate. Toate sunt goale de conţinut. Sunt frumoase pentru că sunt goale, n-au muşterii şi apelează la marketing. În acest caz şi în această perioadă prefer simplitatea şi normalitatea zilnică. Îi iubesc pe cei care sunt încă ei în această perioadă de imbecilizare în masă. Îi iubesc pentru că, astfel, lasă deschisă uşa către ei. Şi îi iubesc pentru că ştiu, astfel, să şi tacă, spunându-se pe ei.

 

Yeah, right…

Astăzi este o zi un pic ciudată. Ciudată pentru că este luni şi sunt la muncă, însă nu sunt supărat pe nimeni, pe nimic. Am aşa o senzaţie de “Yeah, right…”. Un fel de simţ înţelept de a-i lăsa pe ceilalţi să se agite aiurea prin firmă, panicaţi de o nouă săptămână în viaţa lor căreia sunt nevoiţi să-i supravieţuiască. Yeah, right….

Este senzaţia aia sănătoasă când ţi se cer rapoartele de final de an şi eşti ameninţat că ţi se vor da chiloţeii jos pentru o nouă şedinţă de sodomizare dacă vei omite un lucru atât de important încât planetele nu se vor mai roti în jurul soarelui (parcă aşa era nu?). Nu poţi uita raportările!!!!! It’s a totally no-no!!!! Yeah, right…

Este faţa aia când colega revine din spital cu acuze constante că o doare piciorul / curul, că o roade reumatismul, că i-a plâns copilul / soţul toată noaptea, că o doare burtica, că e pe moarte. Şi tu ai faţa aia care ştie că doar se cere un pic de atenţie, că are o viaţă de căcat acasă şi vrea şi ea să mai trăiască un pic (dar fără complicaţii dacă se poate – un fel de viaţă ca o compresă caldă cu foi de ceapă) şi de fapt nu o doare nimic. Şi ar vrea. Şi tu eşti kind of Yeah, right….

Este una din zilele când most of the work is done, când nu te apasă nimic, când ai avut un vis revelator şi l-ai analiza la o ţigară, pe o hartie cu un creion de 0,5. Fără muzică, fără nimeni şi nimic. Doar tu cu vocile tale schizotipale care îţi spun ce şi cum. Şi într-un astfel de moment sună telefonul şi îţi zice o voce (nu-i una dintre alea cunoscute, u know…) că a trimis contractul şi să urgentezi semnarea lui. Dar tu eşti cu tine, aşa aiurea, şi eşti Yeah, right…

Şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre senzaţia asta (pentru că îmi place să mă aud) dar cred că imaginea de mai jos, wallpaper-ul de săptămâna asta, completează perfect imaginea şi simţurile mele de astăzi.

Nimicuri matinale

Cred că astăzi este o zi imposibilă. Este o senzaţie de asfixiere, de parcă cineva care a renunţat să mă mai scuture către realitate, a ales să mă sugrume drăgălaş, zâmbind promiţător. Ziua a început fain, mă rog, mult mai fain decât alte dăţi (mulţumesc A.). Dar o senzaţie rece îmi tot dă târcoale şi nu pot scăpa de ea. Îmi simt pielea încinsă şi mintea îmi joacă feste, propulsându-mă până la mijlocul gândurilor şi lăsându-mă să mă bălăcesc incert în ideaţii fără rost. Ca acum.

Pantofii îmi sunt, parcă, prea moi pentru a-mi conţine nesiguranţa paşilor şi mă pierd în senzaţii desculţe. Îmi vine să scap de toate obiectele astea inutile: cămaşă, pantofi, ochelari, ciorapi şi chiloţi. Nu este exhibiţionism, nu este nici episod psihotic. Lucrurile mărunte apasă. Apasă mereu dar le trecem cu vederea. Sunt neimportante, mărunte cum ziceam, şi nu are rost să te împiedici de ele. Însă starea de asfixiere există, picioarele se agită haotic sub birou, iar senzaţia de somn neliniştit invadează sigur pleoapele. Lucruri mici, domoale şi sigure. Este ca o senzaţie de dietă. Ca atunci când te suprimi ca om pentru ceilalţi, pentru imaginea ta în lume. Când dimineaţa îţi cere şuncă prajită cu ouă ochiuri iar tu îi dai iaurt sau banane. Şi îţi cere în fiecare dimineaţă, două săptămâni şi tu refuzi şi îţi interzici dimineţile – LuniMarţiMiercuriJoiVineriSâmbătăDuminicăŞiIar. Şi te apasă, şi te vrei şi simţi că something’s wrong inside of you. Este senzaţia de dimineaţă interzisă.

Aş sta gol în pat, cu lumina soarelui închisă în cameră, după fereastra crăpată. Soba ar încălzi uscat aerul, citeala de dimineaţă s-ar pierde fără părere de rău în miros de cafea. Andrieş sau Melody Gardot ar scârţâi în surdină de pe vinil şi ţigările s-ar pierde în jocul de lumină de după draperie ca o ceaţă statică precum mintea mea de dimineaţă.

Azi este, într-adevăr, o zi imposibilă. Picioarele se agită, ochii se închid leneş, nu îmi răspund la comenzi şi mă pierd pe undeva prin mine. O zi scârboasă de muncă.

Apartinerea de sine

Îmi este neclar de ce marea majoritate a populaţiei marşează pe ideea de naţionalism, patriotism sau identificare, în general, cu ţara, glia, locul de baştină. Mie îmi pare o auto-limitare a propriei individualităţi în nişte graniţe auto-impuse. Este adevărat, poate ajuta iniţial la definirea de sine ca apartenenţă la un anumit grup de oameni (cel puţin pe mine m-a ajutat în copilărie). Însă o astfel de definire îmi pare puerilă, radicală sau pur şi simplu reducţionistă. Nu mă reprezintă toţi românii (Doamne fereşte!), nu sunt pământul ţării, nu sunt munţii, cerul, râurile, lanurile de grâu sau mai ştiu eu ce.

Un mic exerciţiu de imaginaţie. Când plec pentru perioade mai lungi din ţară, nu mi-e dor de ţară. Mi-e dor de discuţiile cu anumiţi prieteni, mi-e dor de glume şi înţelegerea nuanţelor din priviri şi jocuri de cuvinte. Mi-e dor de anumite străzi, umbre, parcuri şi de emoţiile trăite în anumite circumstanţe. Mi-e dor de posibilitatea de a mă face că muncesc sau de barurile deschise non-stop. Mi-e dor de uşurinţa de a procura iarbă sau de a bea o bere în parc în ploaie. Mi-e dor de lucruri simple, mai uşor sau mai greu tangibile în alte locuri sau graniţe, în funcţie de disponibilitatea şi răbdarea mea pentru a le obţine. Nu mi-e dor de glie, de fapt mă doare fix în cur. Nu mi-e dor de cer, oameni harnici / ospitalieri (Yeah, right!), de steag sau orice alt rahat. Şi nu! Nu sunt mândru că sunt român aşa cum nu sunt mândru că sunt bărbat în loc de femeie, alb şi nu negru, constănţean şi nu clujean. Lucrurile astea sunt un dat, nu am jucat nici un rol în alegerea lor, nu am nici un merit sau vină. Aş fi ridicol (cum sunt majoritatea românilor) să culeg onoruri pentru nimic. Aş da dovadă de micime umană(precum majoritatea românilor), de lipsă de discernământ, de nevoie de a mă hiperboliza ca fiinţă datorită nimicului care mă reprezintă. Cu cât suntem mai mici, ne identificăm cu lucruri cu atât mai mari. Suntem importanţi în bula noastră creată artificial.

Mi se pare periculos acest tip de identificare, de declarare a apartenenţei la un grup şi, în acelaşi timp, de hiperbolizare a semnificaţiei acestei apartenenţe. Identificarea cu grupul ne goleşte de conţinut uman şi ne stabileşte sensuri gregare. Suntem mai uşor manipulabili, mai agresivi, mai îndobitociţi. Toate ideologiile se bazează pe acest principiu al identificării cu gloata, excluzându-se astfel factorul uman, gândirea, definirea de sine. G. Orwell (1984) şi A. Huxley (Minunata lume nouă) exprimă foarte clar rezultatele gândirii gregare care renunţă la liberul arbitru în favoarea gândirii “centralizate”, depersonalizate, centrate pe eficientizarea rolului pe care îl jucăm în comunitate. Cuvântul centralizat devine lege ce nu poate fi interogată.

Acelaşi spirit gregar, orb, obedient, fără sens existenţial (în opinia mea), se remarcă în religie, politici corporatiste sau ideologii politice. Identificarea cu altceva în afară de sine îmi pare fără sens, dăunător omului ascuns în noi. Este o soluţie, un surogat ieftin al vieţii, o alternativă comodă la futaiul cu viaţa şi cu sine.

Zâmbetul dobitoc, mâna pe inimă la auzul imnului naţional, pietatea la auzul cuvintelor biblice sau zâmbetul tern din team-building-urile corporatiste îmi par jalnice şi fără sens precum nechezolul de pe vremea răposatului. Nu lupt împotriva lor. Pur şi simplu mă lasă rece. Nu îmi spun nimic, nu mă reprezintă în nici un fel si îmi sunt indiferente. Îmi pare rău însă că sunt înconjurat de prea mulţi oameni care se joacă de-a “viaţa” cu lucruri atât de banale.

Aş putea fi considerat un anti-român după cele scrise mai sus. Însă adevărul este că mie chiar mi se rupe dacă se alege praful de ţara asta, de religia în care m-am născut sau de firma la care lucrez. Îmi pare mai important ca cei dragi mie să fie fericiţi, să am posibilitatea să îmi urmăresc scopurile din viaţă şi să discut cu oameni care se recunosc în primul rând în ei şi nu în ceilalţi sau lucruri / concepte fără conţinut.