Leapsa

Răspund la această leapşă în speranţa dispariţiei deznădejdii. Nu ştiu alţii cum sunt însă pentru mine senzaţia de “drifting away” (n-am alt cuvânt în creieri) începe să devină definitorie. Poate leapşa poate restructura definiţia de sine. Mulţam Carmen.

DECI…LEAPŞA:

SUNT doar in trecere pe aici. Constant nemulţumit de mine şi înţelegător cu imperfecţiunile celuilalt. Conştient că totul se termină deşi nu am început nimic. Pe bune… sunt frustrat, dezamăgit, bucuros şi entuziast, uneori viu şi alteori mort (motivele sunt mai jos).

AŞ VREA tot ce este la limita imposibilului. Aş vrea puţin din tot, nu cred că pot excela în ceva anume. Aş vrea să mi păstrez vie uimirea. Aş mai vrea să am bani ca să pot tândăli, să am motor şi piciorul stâng întreg ca să îl pot călări. Aş mai vrea o tură pe la Monterosso.

PĂSTREZ vie îndoiala judecăţii şi catalogării celuilalt. Păstrez obiecte care reflectă sentimente. Icoane ale sufletului. Am păstrat colecţia de Dilema / Dilema veche până când nu m-a mai definit. Mai păstrez ranchiună când discuţiile în contradictoriu se termină abrupt fără drept de replică. Păstrez amintirea morţii lui Jean, prima imagine a curului nevesti-mi (delicios), primul miros de ţigară şi primul experiment cu iarbă. Păstrez în portofel autografele de la OCS, Celelalte Cuvinte, Timpuri Noi şi o scrisoare naivă de-a nevesti-mi.

MI-AŞ DORI mai mult timp şi minte şi mai puţină dependenţă de iubire şi de părerile celorlalţi. Mi-aş mai dori să degust un Chateu Lafitte 1779 ca să înţeleg superlativul vinului. Aş dori să am bani să beau numai Guiness să nu mai am gaze.

NU ÎMI PLACE prostia. Este un clişeu – ştiu – însă naşte cele mai violente imagini în mine. Mă urăsc şi îl urăsc pe celălalt pentru ceea ce naşte în mine. Nu îmi place să fac sport, nici măcar atunci când mă fut fac dragoste. Nu îmi place să mi se indice ce am de făcut, cu atât mai puţin să mi se spună că am făcut ceva prost. Prefer să îmi fac eu autocritica. Nu îmi place iaurtul şi nici femeia frigidă. Nu îmi plac plăcintele mamei (n-am inima să îi spun), mâncarea nesărată, prezervativele sparte şi gunoiul pe stradă.  Nu îmi place când cineva mă ia de prost.

MĂ TEM că voi înnebuni, că voi pierde pe cineva drag fără a putea acţiona să îl/o salvez. Mă tem că îmi irosesc viaţa. Mă tem de ţigani şi de manelişti cu cefe late. Uneori mă tem de moarte şi uneori de viaţă. Mă tem că nu îmi voi îndeplini visurile.

AUD multe dar degeaba. De multe ori aud şi nu pricep. Aud şi nu îmi pasă. Cel mai des aud în cap pulsul şi bătăile inimii noaptea când mă culc.

ÎMI PARE RĂU când jignesc pe cineva. Îmi pare rău că îmi ia mult timp să îmi cer scuze sincer. Îmi pare rău că nu îmi urmez visele din teamă. Îmi pare rău că nu îmi pasă de pacea mondială, de foametea din Africa şi de sărăcia globală. Îmi pare rău când cineva sau ceva moare.

ÎMI PLACE vinul şi hidratarea în general. Îmi place când prietenii şi soţia îmi spun că sunt alcoolic. Consider că este un compliment. Îmi place să visez. Îmi plac discuţiile despre noi înşine. Îmi place muntele, carnea de porc, ţigara, fututul şi orice metodă antidepresivă. Îmi place să citesc, să ascult muzică şi să mă plimb. Îmi place ideea de moarte dar şi de viaţă trăită din plin cu alcool, colesterol şi tutun. Îmi place spontaneitatea.

NU SUNT de pe Marte şi nici de pe Venus. Sunt de aiurea. Nu sunt rău şi nici bun. Nu sunt cicălitor, infatuat şi nici arogant. Nu sunt ipocrit şi nici prost irecuperabil. Nu sunt nimic din ceea ce nu îmi place… poate doar puţin. Nu sunt musulman, homosexual, genial, negustor sau manelist. Nu sunt peşte, nu sunt maimuţă. Nu sunt bărbat şi nici copil.

CÂNT din ce în ce mai rar în ultimul timp. Nu m-am mai atins de ghitară de aproape 2 ani. Cânt de obicei la duş. Diverse: Ravel, Ciprian Porumbescu, Metallica, Lisa Eckdahl şi în ultimul timp Dragostea din Tei. Nu ştiu de ce…

NICIODATĂ nu am fost la curve. Pe bani adică… Niciodată nu am făcut sarmale şi nu L-am visat pe Dumnezeu. Asta aşa… ca chestie.

RAR mai vorbesc despre mine şi despre ceea ce doresc de la viaţă.

PLÂNG când lovesc cu maşina o vulpe. Plâng când moare cineva. Plâng la filme proaste dar mai ales la cele bune. Încă mai plâng pe diverse muzici.

SUNT CONFUZ când am prea puţine detalii, evident.

AM NEVOIE de libertate de mişcare şi de timp pentru tândălit.

AR TREBUI să mă las de alcool, să fac mai multe eforturi pentru a nu mă mai gândi la ţigară. Ar trebui să fac un copil. Ar trebui să îi omor pe toţi cei care îmi spun ce ar trebui să fac, inclusiv cele spuse mai sus.

AŞ PUTEA face orice, mânca oricât, gândi oricum… dar mă fute-o lene…

Ale bătrâneţii valuri

Dacă se mai întreabă cineva de ce angajaţii din ziua de astăzi nu s-au sinucis încă pe capete, iată răspunsul indirect din conversaţia de mai jos. Protagoniştii: eu, un coleg şi una bucată nevastă.

RECLAMATIE – MAIL #1:

Stimata doamna,
 
 
    Prin prezentul email va aducem la cunostinta urmatoarele:
 
                -sotul dvs. se comporta urat la servici
                -sotul dvs. injura la servici
                -sotul dvs. are o atitudine “de rahat” fata de colegii de servici.
   
    Acestea fiind spuse va rugam sa luati masurile necesare pentru ca aceste lucruri sa nu se mai intample. Noi am incercat pe diverse cai sa-i aratam ca este lipsit de etica un astfel de comportament  (si limbaj…) dar toate au fost sortite esecului.
    Avem diverse probleme si cu anumiti furnizori cu care sotul dvs. se trage de siret-uri la modul grosolan. Acest fapt ne-a fost adus la cunostinta in ultima perioada de catre unul dintre ei.
    Am vrea sa solutionam aceasta problema si am gasit ca aceasta cale, de a comunica cu dvs. direct, este cea mai buna dintre toate.
    Ne cerem scuze pentru deranjul si disconfortul creat dar aceasta atentionare era necesara.   
    Asteptam o schimbare de comportament si atitudine din partea sotului cat mai curand.
    Va multumim anticipat!
 
O zi placuta in continuare!

REACTIE – MAIL #2

Din cele de mai jos reiese ca esti cam nefutut.
Bambilica, ia masuri!

SOLUTIE – MAIL #3

Problem solved.
 
Coleg de servici futut.
 
Pentru sugestii si reclamatii nu ezitati sa ne contactati.
Cu stima,

Cioburi – Alter Ego

Deci da frate. M-a durut fix în buricul deştului când am dat dilit la 2 articole de pe blog. Aşa mi-a fost recomandat de ueb-masterul de acilea . Ce-o fi? … Păi este un conglomerat de bloguri ale 4 dobitoci care se apucară să scrie despre diverse. Şi aceste destine – ele însele – îi uniră în Cioburi, o revistă care a fost şi care, sperăm, va fi în următoarele luni.

Bottom line – dubla-mi personalitate se va regăsi pe Cioburi. Eu sunt tot aici. Caută-mă unde vrei.

Bună dimineaţa

Trezire cu ceai şi lapte. Cam aşa mă simt dimineaţa asta. Frunze sub tălpi. Cald, liniştit şi fără prea multe planuri. Aştept să vă ce îmi oferă ziua.

Bună dimineaţa.

Suflet sub sunete

Aţi analizat vreodată evoluţia personală sub aspectul muzicii pe care aţi ascultat-o de-a lungul timpului? Cred că o astfel de analiză poate spune foarte multe lucruri despre o persoană, despre lucrurile care îi par importante în viaţă, despre evoluţia sa şi despre cercul de prieteni şi experienţele trăite cu aceştia. În ceea ce mă priveşte, iată amintirea propriului meu dans al vieţii.

Undeva în clasele primare, până-ntr-a patra, ascultam – mai degrabă absorbeam ca un burete – tot ceea ce ascultau cei din jurul meu. CC Catch, Sandra, Macarena, Albano şi Romina, etc erau pretutindeni şi, copil fiind, pe lângă faptul că oraşul îl cutreieram cu cheia de gât, se lipea de mine orice ritm şi orice melodie îmi rămânea scrisă pe creerash. Nu se poate vorbi de o selectivitate a muzicii din perioada respectivă. Ca în cazul oricărui kinder de atunci, orice însemna muzică, film şi desene animate erau inghiţite fără a mai fi digerate. Fredonam orice melodie mi se imprima pe creier de parcă eram o bandă de magnetofon. Nu pot spune că m-a uimit ceva anume sau că vreo melodie / formaţie / cantautor / blablabla au jucat vre-un rol important în viaţa mea. Singurele audiţii de care îmi aduc aminte cu o foarte mare nostalgie şi plăcere sunt vynilurile cu poveşti, dintre care singura voce pe care o mai aud şi acum precum ieri (20 de ani) este cea a lui Albulescu.

Când m-am făcut mai mare, nu cu mult, adică undeva până într-a opta, am început să ies încet din trend. Iniţial am ascultat Michael Jackson, dar mi-a trecut repede. Au fost câteva melodii mai faine dar, retrospectiv vorbind, cred că era prea gay pentru mine. Am fost “InTouch” cu partea feminină din mine o perioadă dar după aia am început să mă plictisesc şi gata. Apoi, printr-a 5a-6a am dat, datorită fratelui mai mare, de Compact, Holograf, Iris, Krypton, Phoenix, într-o oarecare măsură de Roşu şi Negru, Celelalte Cuvinte, Socaciu, Baniciu, Seicaru, Vali Sterian, o bună parte din Cenaclul Flacăra, şi multe-multe nume. Însă cel mai important nume a fost şi a rămas şi acum într-o mare măsură Alexandru Andrieş. Cred că cele mai liniştite, calme şi nepăsătoare momente pe care le-am trăit până în prezent au fost iernile de sub plapumă cu Andrieş de vynil şi foşnetul acului pe dansul discului.

Printr-a 7a am descoperit - parte datorită fratelui, parte datorită unui prieten - Nirvana şi DM. Da… ştiu că nu prea se pupă una cu alta dar în capul meu se pupau. Mi-a plăcut mai mult Depeche dar după o scurtă perioadă, probabil printr-a 8a, în viaţa mea a intervenit în forţă formaţia care m-a construit până în primul an de facultate (poate şi un pic în anul 2). Este vorba de Metallica.

Deja în clasa a 9a eram un fan înfocat, mai ales datorită bunilor prieteni Adi şi Vali, Metallica fiind formaţia de referinţă pe care o ascultam în acea perioadă. Binenţeles, muzici au apărut şi au dispărut frecvent în şi din viaţa noastră dar Metallica a rămas singura constantă în toată perioada liceului. Tot în această perioadă am revenit la Nirvana şi un pic DM dar, tot acum au apărut şi alţii. Muzica ascultată în perioada aceasta se regăseşte şi în ziua de astăzi printre preferinţe. Astfel am crescut şi înţeles viaţa prin ochii celor de la Pink Floyd, Doors, Skunk Anansie, Machine Head, Motorhead, Oasis, The Verve, Prince, Sepultura, Megadeth, Stone Temple Pilots, Cargo, Whale, Timpuri Noi, Iron Maiden, Green Day, Placebo, Soundgarden, Pantera, Nine Inch Nails, Alice in Chains, Pearl Jam, Marylin Manson, Paradise Lost, Kitaro, Vangelis, Red Hot Chili Peppers, Smashing Pumpkins, Offspring, Aerosmith, BoyzIIMen, AC/DC, Alanis Morissette, Beastie Boys, Bob Dylan, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Guns n Roses, Judas Priest, Kansas, John Lennon, U2, Led Zeppelin, Sex Pistols, Simon and Garfunkel, AHA, The Rolling Stones, Radiohead, Massive Attack, Danzig, Rammstein, Rage Against the Machine, Queen, REM, Garbage, Apocalyptica, şi cred că mai sunt şi alţii dar e foarte posibil să mai fi omis câte una alta.

Când m-am făcut un picuţ mai mare, adică în facultate şi primul an sau 2 de după, am început să nu mai suport atât de mult sunetele aspre şi date la maxim şi am început să mă mai liniştesc. Astfel, şi-au făcut apariţia Tracy Chapman, Jewel, Nicu Alifantis, Eric Clapton, The Cure, Sonic Youth, Suede, Jethro Tull, Cat Stevens, Moby, Tom Waits, Iggy Pop, David Bowie, Dire Straits, Johnny Cash, Type O´Negative, Genesis şi Phil Collins, Portishead, Tricky, Coldplay, Eurythmics, Tool, Caesaria Evora, Chris Rea, Joe Satriani, Maria Dolores Pradera, Cafe Noir, Staind, 4 Non Blondes, Kumm, Omul cu Sobolani, AB4, Sade, Evanenscence, Him,  Texas, Enya, Ada Milea, Sacred Spirits, Amalia Rodrigues, Incubus, Macy Gray, Paraziţii, şi câţi alţii de care nu îmi aduc aminte. Multe nume mai trăiesc în mintea mea şi pe cd/dvd-urile înregistrate de-a lungul timpului. Multe dintre ele încă le mai fredonez, multe dintre ele nu le mai ştiu.

Zilele astea mă încânt mai mult cu Lisa Ekdahl, Norah Jones, K´s Choice, The Corrs, Simple Minds, Bruce Springsteen, Florin Chilian, Partizan, Mike Oldfield, Jean Baptiste Lully, cu ceva Vivaldi şi Beethoven. (Însă gust în continuare, din când în când, un pogo scurt. )După cum vedeţi, toate stilurile astea muzicale au o trecere gradată prin propria noastră viaţă. Dacă veţi face acest mic efort şi veţi observa traiectoria muzicală a propriei voastre vieţi, sunt sigur că veţi fi mai aproape de o analiză mai coerentă a propriei voastre istorii personale şi, deci, mai aproape de voi. Personal, găsesc similarităţi între perioadele “intim furioase” ale vieţii mele şi muzica pe care o ascultam atunci. Găsesc şi modelele gândirii pe care le adoptam şi care mă ghidau către acele stiluri de muzică. Dar mai ales, găsesc cu bucurie de ce nu mă mai pot întoarce la unele melodii, cum am evoluat, ce s-a schimbat şi în ce.

Vă vedeţi altfel? Cum? Spuneţi-mi şi mie ca să fim singuri împreună…

PS:

De foarte mulţi ani (probabil din timpul liceului) mă trezesc în fiecare dimineaţă cu o melodie în minte… şi nu neapărat cu una ascultată de cu seară… o fi un reminder al devenirii?

Scrisoare către prietenul meu imaginar (trei)

Deci da frate. Îmi bag PLUA cum ar zice Tetelu. Păi ce căcat caut eu în câmpul muncii? De ce irosesc bunătate de timp, de ficat şi nervi cu un căcat de muncă? Aş putea sta degeaba acasă. Păcat că nu vrea nevastă-mea copil. Nu mi-ar strica un concediu de paternitate. Cu doică, evident. Mi-e lene de muncă, mi-e lene de calculator, mi-e lene de tabelaşe. La mine a ajuns deja Moş Crăciun şi îmi pute a vin fiert. Când îmi spuneai, amice, că dolcefarniente-ul se va termina, io eram bagator de PLUĂ.

Îţi mai aduci aminte, amice, când o frecăneam la greu în cămin cu ficat îmbibat în licori, iarbă în plămân şi Portishead în scăriţă? Eee, ce vremuri… Ce potenţial deţineam atunci… Do you remember cum futilam timpul şi ne durea fix la şoşoni de viitorul patriei? Poate ar trebui să ne redobândim inutilitatea şi potenţialul niciodata manifest. Poate tot ce ne trebuie este să nu mai vrem nimic. Ce zici amice, dăm Ignore vieţii?

P.S.

Cred că ar fi bine să începem cu verde şi alcool. Ce spui? Te bagi?

PLUA mea…

Înjurătura ca raportare la sine

Mi s-a atras şi mi se atrage în continuare atenţia că nu este frumos să înjur. Cuvinte precum căcat, pulă, morţi, pizdă, coaie, cur, etc nu sunt de rostit în faţa celuilalt. Ofensa adusă bunului simţ şi pudorii (de cele mai multe ori falsă) sunt atât de mari încât dezaprobarea nu vine doar de la conlocutor ci şi de la întreg auditoriul direct sau indirect. Sunt de acord, cuvintele mele se reflectă în confortul celuilalt. Este o bădărănie din partea mea să atentez la liniştea celuilalt, să îl bruschez fonic cu imagini oripilante. Este o mârlănie asemănătoare manelelor. Însă am următoarele replici:

1. Nu înjurăm continuu. Când comunicăm cu cineva trebuie să avem în vedere că de fapt ne raportăm la el/ea. Prestanţa, ţinuta individului se reflectă în limbajul nostru. Comunicarea este reacţia la prezenţa celuilalt. Este evident că voi comunica într-un fel cu Patapievici şi într-un alt fel cu Guţă. Comunicarea apare ca necesitate de a te face înţeles şi de a înţelege. Ori ca să mă fac înţeles sau ca să pot înţelege trebuie să mă situez pe aceeaşi lungime de undă, trebuie să pot rezona cu mesajul respectiv. De aici şi diferenţele în stilurile de comunicare când ne aflăm în proximitatea unor tipuri diferite de persoane, cu diferite bagaje culturale. Imaginaţi-vă cum sună şi cui îi spui “Scuzaţi-mă, puteţi să vă daţi mai la dreapta? Staţi pe piciorul meu…” comparativ cu “Hai frate, ce pula mea nu te uiţi unde stai? Cască ochii-n pula mea!”. Trebuie să recunoaştem că tot ceea ce înseamnă comunicare este reacţie la acţiunea directă sau indirectă a celuilalt. Aşadar, dacă înjur nu fac altceva decât să comunic într-un limbaj pe care îl cred comun ambilor conlocutori. Dacă este o eroare de limbaj, acest lucru nu se datorează numai mie ci şi conlocutorului. Poate am interpretat greşit mesajul sau poate a fost trasmis greşit. Ceea ce vreau să spun s-ar rezuma la “vezi-ţi de bârna ta că am eu grija de paiul meu”.
2. Înjurătura poate avea un efect de răcorire mult aşteptat în momente de încordare care necesită detensionare rapidă. Chiar şi în discuţii cu persoane cu o ţinută ce impune respect, în cazul unor disensiuni în care rezultatul se lasă aşteptat, trebuie să recunoaştem, amintirea originilor conlocutorului ne îndeamnă din ce în ce mai mult la o reacţie tranşantă. Amintiţi-vă de câte ori ni se întâmplă să plecăm de la o discuţie cu zâmbetul pe buze şi înjurând de mama focului în gând. Cu cât încercăm să conţinem mai mult frustrarea privind discuţia respectivă cu atât îl ucidem mai mult cu mintea pe cel din faţa noastră. Găsesc că este mult mai simplu să îi transmitem un sincer “N-ai vrea tu mai bine să-mi sugi pula?” decât să jucăm teatru.

Recunosc, cele de mai sus sunt nişte observaţii radicale care pot fi contrazise de o grămadă de situaţii reale din viaţa cotidiană. Ceea ce îmi pare enervant este afişarea măştii de falsă pudoare la auzul unor cuvinte menţionate mai sus. Să recunoaştem: toţi am văzutatinspupat organele respective iar o parte chiar le folosim. What the fuck cu pudoarea asta? Mă dezgustă personajele care, afişând înalta moralitate prin omisiunea cuvîntului pulă îşi închipuie că îşi şterg păcatele. Pot fura, minţi, bârfi, înşela, etc dar sunt imaculaţi prin nerostirea cuvântului magic. Dacă mai fac şi o cruce în faţa bisericii sunt sfinţi.

Mi-aduc aminte de o emisiune în care Adi Minune şi Guţă dădeau lecţii de bune maniere lui George Pruteanu. Îmi aduc aminte şi de reacţia jurnaliştilor de 2 lei care comentau că cei doi români neaoşi au dat dovadă de mai mult bun simţ decât omul de cultură Pruteanu. Ori nu aveau ce scrie, ori sunt cu adevărat orbi. Într-adevăr, Pruteanu era aprins de toate frustrările ridicate de siluirea limbii pe care o iubea atât de mult. Sincer, nu cred că a depăşit măsura. Cuvintele adresate de Pruteanu celor doi manelari îi caracteriza perfect: ceva de genul scursuri, putregai… Să fim serioşi! Asta şi sunt, nişte paraziţi ordinari. Singura vină a lui Pruteanu este că a pus prea mult patos în comunicare. Nu i-a fost frică să spună lucrurilor pe nume şi nu i-a fost ruşine să rostească acele cuvinte. Verticalitate. Cei doi cârnăciori cu forme umane au adoptat, în schimb, o ţinută victimizantă prin care apăreau ca două persoane civilizate ce nu înţelegeau comportamentul grobian al dlui Pruteanu. Dacă ziariştii ăia verticali care au descris mai târziu evenimentul ar fi observat întregul context poate ar mai fi învăţat ce înseamnă într-adevăr verticalitate, ce înseamnă a fi om şi ce înseamnă să simulezi omul. Reacţia lui Pruteanu este lesne de înţeles. Dacă mi-aş vedea munca de o viaţă, scopul pentru care mi-am dedicat viaţa, siluit atât de ordinar care mi-ar putea fi reacţia? Trecând peste momentul de erupere emoţională sunt sigur că domnul Pruteanu, în drumul spre casă, s-a comportat cel puţin civilizat. În ceea ce priveşte cei doi mâncători de mici, sunt sigur că s-au suit în maşini, au dat drumul la muzică cât mai tare şi fără număr, au ajuns la neveste unde unul a încercat să o împuşte şi unul a futut-o turbo. Cred că vieţile celor trei protagonişti vorbesc de la sine.

Prin urmare… Degeaba mi-ar spune Adi şi Guţă să vorbesc frumos în preajma lu´ nevasta lor sau alor că ştiu sigur că este un joc ieftin de iarmaroc. Mai mult, sunt sigur că cei doi incaşi au fost deranjaţi de apelativele scursuri şi putregai. Un om precum Pruteanu înţelege altfel urâtul şi chiar estetica cuvântului grobian. Maneaua extrage din cuvântul pulă doar pula.

Diferenţa dintre Pruteanu şi cei doi este că unul acceptă prezenţa urâtului aşa cum l-au învăţat Arghezi şi Baudelaire, ceilalţi doi folosesc urâtul cu patos şi închinăciune. Unul îi acceptă prezenţa în viaţa sa, ceilalţi doi îl consideră unicul stil de viaţă şi raportare la celălalt.

Concluzie: înjuraţi oricând consideraţi că este necesar. Creaţi-vă o descriere completă a sinelui. Puteţi descoperi dacă ascundeţi un Pruteanu, un Guţă, un Baudelaire sau poate chiar pe Petrarca.

Lucruri pe care aş vrea să le fac înainte de moarte

Astăzi este zi de frecat menta, De ce? Uite d-aia. Tot tăind frunze la câini, mi-am adus aminte de sentimentul de inutilitate când cineva îţi spune că ai şanse destul de mari să transcenzi dincolo. Mai pe scurt, că ai căcat-o şi mai ai un pic sau mai mult şi dai ortu´ popii. Da este un sentiment ciudat. Simţi că nu te mai identifici cu prietenii, iubita, oraşul, etc. Simţi că multe nu mai au sens. Oare acelaşi lucru se întâmplă dacă nu ai regrete şi ţi-ai atins toate obiectivele pe care ţi le-ai propus?

Iată câteva lucruri pe care aş dori să le fac înainte de a muri (nu neapărat în ordinea de mai jos), doar aşa de amorul artei, cât să nu regret nimic:

1. Să sar cu paraşuta.
2. Să fac turul Europei şi Americii de Nord pe un Suzuki Marauder.
3. Să înot cu delfinii.
4. Să fiu martorul unei erupţii vulcanice.
5. Să citesc Biblia şi Quran-ul.
6. Să plantez o livadă din toate felurile de pomi.
7. Să plantez viţă de vie de care să am grijă şi să pot produce vin cu care să mă desfăt în nopţile reci de iarnă cu iubita.
8. Să iau cursuri de echitaţie.
9. Să învăţ să cânt la pian.
10. Să învăţ latina şi japoneza.
11. Să învăţ Chado – Ceremonia ceaiului.
12. Să văd un concert live Kitaro.
13. Să ajung la Cercul Polar.
14. Să ajung în Patagonia şi Hawaii.
15. Să mor înaintea soţiei.

Cam astea ar fi. Unele mai egoiste altele mai puţin. Voi ce aţi dori să faceţi înainte de a muri? Binenţeles, dacă vreţi să faceţi exerciţiul ăsta de imaginaţie…

Votul ca opţiune

Vă întreb: cum poţi să faci business-uri de milioane de euroi şi să gândeşti doar în alb şi negru. Cum poţi să emiţi doar idei minimaliste, să reduci totul la simplu? Ză bos - o ea - intră, astăzi, în birou şi ne întreabă – pe mine şi cei 2 colegi de birou – dacă am votat. Nici unul dintre noi nu a votat. Unul dintre noi nu a avut timp, celălalt are buletin din altă parte a ţării iar eu am răspuns că din principiu. Mare greşeală. Cu ocazia aceasta am aflat că nu am simţ civic, că nu îmi pasă ce se întâmplă cu cei din jurul meu, că datorită celor ca mine/noi nu se schimbă nimic în ţară, că nu am citit destul şi că am făcut degeaba Psihologia (???) dacă nu înţeleg importanţa evenimentului. Răspund pe această cale tuturor celor care cred ca schimbă ceva prin votul lor, răspuns pe care l-a auzit deocamdată doar ză bos.

Nu votez din principiu. Nu votez pentru că votul meu este minoritar, votul meu nu ascultă manele, nu este influenţat de micibereşiseminţe. Nu votez pentru că îmi plac doar iluziile verzi de iarbă fumată şi nu cele impuse de burtoşi cu merţuri mari şi puţa mică. Nu votez tocmai pentru că am făcut Psihologia (sau ea pe mine) şi pentru că, deşi nu am citit destul, pot percepe lumea cu ochii lui LeBon. Nu votez pentru că ştiu întotdeauna că în spatele unei promisiuni se ascunde un om care aşteaptă un câştig. Şi mai ştiu că dacă omul ăla nu are un scop existenţial înalt (de ex. Dalai Lama) va avea cu siguranţă unul mai pământesc. Votul meu îi va folosi lui, în nici un caz mie. Prin urmare nu votez pentru că vreau mai mult, nu pentru că sunt dezamăgit şi nu mai vreau nimic. Nu votez pentru ne-votul meu poate aduce o schimbare.

A vota înseamnă să ai simţ civic într-o societate în care votul tău rezonează cu acţiunea celui investit. În România, votul meu are valoarea unei semnături în alb. Nu ştiu niciodată ce voi primi în schimb, pot cel mult să ghicesc ce mi se va lua. Nu pot spune că este vina cuiva anume. Totul se întâmplă precum în negoţ. Piaţa voturilor este mare. Oferta de voturi este mare iar votul este o marfă a cărei valoare electoratul nu o cunoaşte. Votul este ieftin, se dă aiurea pentru că nu este palpabil. Speculanţi se vor găsi oricând. În România votul meu nu se regăseşte în nici unul dintre candidaţi. Nici unul dintre candidaţi nu îmi poate oferi coerenţă socială. Se oferă promisiuni. Dar, după cum spuneam, în spatele promisiunilor se ascund tigve cu gândire primară care acceptă caltaboşi pentru servicii de jde mii de euro. Unde este verticalitatea care să mă asigure că acele promisiuni vor fi respectate?

Nu votez pentru că nu susţin sistemul. Nu votez pentru că sistemul instituţionalizat nu serveşte individul ci doar pe sine. Nu votez pentru că refuz să validez un sistem care îmi pare incorect. Validitatea sistemului derivă din chiar prezenţa la vot a populaţiei. Dacă nimeni nu s-ar prezenta la vot, utilitatea sistemului va deveni nulă. Nevoia unui nou tip de sistem va fi evidentă. Atâta timp cât lumea merge la vot, sistemul va fi perceput ca valid, ca servind necesităţile oamenilor. Percepând lumea prin ochii lui LeBon, consider socialul românesc un mare bluf, o cacealma de proporţii la care participăm benevol cu toţi ca o turmă de oi. Majoritatea electoratului nu poate ieşi din schema clasică de gândire, observată de LeBon în studiile de Manipulare a maselor. Dacă se oferă unei persoane “oportunitatea” de a alege unul dintre două stilouri, fiecare cu avantajele lui la diferite preţuri, persoana respectivă va cerceta avantajele, dezavantajele, preţul, etc, toate puse în lumină de către ofertant. Persoana respectivă va uita, în acest proces, că poate nici nu are nevoie de aceste obiecte. Acelaşi mecanism psihologic se manifestă şi în cazul electoratului. Votantul “uită” că în afară de opţiunea de a vota între “X” şi “Y”, mai are şi opţiunea de a nu vota, de a se abţine, de a invalida oferta, sistemul.

Într-adevăr, un astfel de comportament al maselor poate genera haos, anarhie socială. Însă acest comportament brownian al maselor se stabilizează, în general, apărând astfel şansa apariţiei unui nou tip de sistem care să deservească într-adevăr omul şi nu entitatea socială. Să nu uităm că anarhia i-a dat oportunitatea de a-i îngheţa izmenele lui Napoleon prin Rusia mamă şi a schimbat întreaga Europă.

Prin urmare, tocmai pentru că nu votez, am simţ civic, îmi pasă de cei din jurul meu. Tocmai pentru că nu am citit destul, am îndoieli vis-a-vis de tot şi îmi investighez viaţa aproape într-un mod bolnav. Tocmai pentru că am făcut Psihologia înţeleg importanţa evenimentului altfel decât mi se spune. Tocmai datorită unora ca noi s-a schimbat faţa lumii şi se schimbă în continuare. Şi tocmai datorită unora ca ză bos lumea se roteşte într-un singur sens iar copiii visează din ce în ce mai puţin. Tocmai, nu votez cu voi.

Tocmai.

Marea Conspiraţie a femeilor

Citeam acilea despre ce ne diferenţiază pe noi din punct de vedere al sexului. Sunt sigur ca în primul rând sexul dar de dragul discuţiei să aprofundăm un picuţ. Postul ăsta a născut în mine o logoree mentală încât mă întreb de unde naiba păstrez toate prostiile astea în mine. Mă rog… ştiu de unde da´ îi greu de acceptat. So… misoginu´din mine tinde să aprobe cele scrise de Carmen. Femeile sunt mai simple, mai sărace în reacţii la acţiunea celuilalt. Bărbaţii sunt paranoici, interpretativi şi – de multe ori – schizofrenia este elementul care le dă savoare. Binenţeles că astea sunt extremele, însă ele sunt sarea şi piperul.

Iaca teoria mea:

Femeile încep încă de pui să se adune în cârduri, turme şi alte forme sociale primitive astfel încât lipsa neuronilor să fie compensată de numărul tărtăcuţelor. Datorită acestui eveniment unic, întreaga lor viaţă va fi raportată la spiritul de turmă iar cea a viitorului companion va tinde către autodistrugere. Orice bărbat care va încerca să înţeleagă acest spirit gregar va da error şi se va resemna cu viaţa lui de căcat. Poate vă întrebaţi de ce viaţa lui este de căcat… Ei bine, viaţa lui nu a fost de la bun început de căcat. Totul a început când a vazut-o pe EA (întotdeauna cu majuscule), prototipul femeii perfecte din imaginaţia lui bolnavă. Acest prototip apare, de obicei, la o vârstă foarte fragedă. Copilul ce va deveni bărbat (şi în unele cazuri Naomi) îşi doreşte foarte mult să intre în grupul viitoarelor purtătoare de ţâţici, sonerii, bubiţe sau cum s-or mai numi dânsele. Principala lui problemă este că turma gândeşte gregar, după cum spuneam mai devreme, iar etalonul nu poate fi decât unul imediat vizibil şi uşor de digerat mental. Orice idee mai complexă poate bloca sinapsele fragile ale femeii. Deci, după cum spuneam, viitorul bărbat doreşte să intre în clubul exclusivist al ţâţicilor femeilor. Creierul colectiv al turmei observă imediat diferenţa de cuculeţ şi resping imediat cererea tip. Din acest moment va începe coşmarul. El va încerca prin tot felul de tertipuri să intre în clubul exclusivist, iar ele vor spune “nţţ”. El de fapt îşi doreşte turma, pe toate ELE-le în egală măsură. El vrea să socializeze, să se distreze, să vorbească. Este încă la vârsta androginiei când femininul din el este încă prezent acut dar mascat cu inteligenţă de către cuculeţ. Tot ce va face de acum încolo va avea ca obiectiv final intrarea în această turmă. Cei mai sensibili, care clachează din prima luptă, vor deveni pierderi de război şi pe seama lor vor râde ceilalţi participanţi la luptă. Astfel, unii vor încerca să intre în cârd prin tot felul de subterfugii: îşi vor pune sutien cu şosete-n el, se vor rade pe picioare, vor accepta tot felul de obiecte în rect dintr-o înţelegere eronată a actului sexual. De fapt, aceştia nu vor înţelege niciodată că diferenţa dintre ei şi turma mult visată este una de buletin, adică de nume (de exemplu Vasile şi nu Rodica) şi prin urmare de cuculeţ. Dar despre ei/ele altă dată, într-un alt post şi mai confuz. Deci, spuneam, tot ce vor face bărbaţii mai departe în viaţă va avea ca obiectiv final penetrarea turmei. Femeile, încă de pui, au arme formidabile care sunt amplificate extraordinar de mintea bolnavă a bărbatului. Astfel, femeile pot adopta un limbaj atât de confuz încât DA poate însemna NU şi vice-versa. Femeile pot chicoti, baleia din gene, pot mişca fundul, pot să sară pe picioruşe cu efecte formidabile asupra soneriilor, pot ţuguia buzele, pot plânge, ofta, geme. Ele pot mângâia sticla de bere, suge cu nesaţ din ţigară, pot atinge cu vârful degetelor, îi pot spune “Tu”. Luptând împotriva acestor arme, copilul-bărbat, chiar şi după 20 de ani de la fatidica primă luptă cu turma de sonerii, pur şi simplu uită că acest scop de cucerire a turmei este unul ce nu-şi mai află utilitatea. De aceea, femeile spun despre bărbaţi că este porci, aceştia căutând o portiţă de intrare în cârd, prin intermediul oricărei femei. La bărbaţi această acţiune se numeşte futut, adică de probare a purtătoarei de sonerii dacă este în stare să desfăşoare un lobby de succes în interiorul cârdului. La femei, această acţiune se numeşte “a face dragoste”, concept cu care bărbaţii nu pot opera, neştiind ce este acest lucru. Principala problemă în această acţiune este faptul că bărbatul are un obiectiv fals, turma de sonerii fiind practic inexistentă în acest moment. Fiecare femeie, datorită unor schimbări interioare tipice – pe care, iarăşi, nici un bărbat nu le înţelege şi chiar fuge de înţelegerea lor – se auto-exilează din cadrul turmei şi, atenţie !, caută un purtător de cuculeţ. În acest moment, deşi bărbatul nu ştie, a câştigat lupta. Căutarea cuculeţului apare tocmai datorită despărţiri femeii de turmă. Deşi turma este omogenă la început, datorită atacurilor neîntrerupte ale bărbaţilor şi datorită schimbărilor fiziologice care apar la femei, se vor naşte animozităţi între purtătoarele de sonerii şi acestea se vor auto-exila. Însă, acestea sunt dependente de alţi neuroni pentru supravieţuire, legătura cu exteriorul fiind făcută cu ajutorul sinapselor colective (după cum s-a deprins în turmă). Astfel, femeia va trebui sa posede un purtător de cuculeţ care posedă interfaţa neuronală necesară supravieţuirii. Să revenim… La scurt timp după futut/făcut dragoste bărbatul, cât şi femeia vor fi un pic junkie, senzaţie care va dura o perioadă greu de estimat pentru fiecare. Această senzaţie plăcută se va concretiza prin căsătorie şi se va transforma într-una de căcat. De aici şi vestita “viaţă de căcat” de mai sus. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că bărbatul realizează că turma nu există şi că a fost o conspiraţie (femeile făcând front comun de fiecare dată în faţa bărbaţilor), iar femeia realizând că deşi beneficiile sunt reale este total incompatibilă cu bărbatul, viteza sinaptică la care acesta operează fiind prea mare pentru ea. Astfel, bărbatul va încerca în mod constant să scape de parazitul cu sonerii prin afilierea cu noi turme – de data aceasta cu bărbaţi aflaţi în aceeaşi situaţie – iar femeia va încerca să îl domolească pentru a putea procesa informaţiile sinaptice. Binenţeles, există situaţii în care există bărbaţi cărora nu le vine să creadă că turma a fost doar un miraj şi o mai caută printre alte sonerii, tot aşa cum există femei care cred că interfaţa pe care o posedă este defectă şi caută altă interfaţă-cuculeţ care să proceseze informaţiile dorite de ele la viteza dorită de ele. Dintre acestea, cele care nu vor pricepe că problema există la nivelul unicului neuron pe care îl posedă, vor proba din ce în ce mai multe interfeţe-cuculeţ şi vor fi denumite de către bărbaţi târfe, curve, târâturi sau chiar “fete de treabă”. Să nu credeţi că vor fi excluse din acest joc al vieţii. Bărbaţii le vor frecventa pentru a exersa marele eveniment de cuplare cu falsul reprezentant al turmei-miraj. Femeile care vor înţelege că problema de compatibilitate este chiar la ele, aflându-se în imposibilitatea de a se întoarce la turma iniţială – acum inexistentă – iar alte turme neprimindu-le şi catalogându-le la categoria “hoaşcă bătrână”, se vor lamenta în ideea că toţi cuculeţii buni sunt fie gay fie luaţi. Binenţeles, aceasta este o eroare de sinapsă, deoarece cuculeţii deja posedaţi se fac că înţeleg femeile pentru a-şi uşura viaţa iar cuculeţii Naomi par în regulă pentru femei deoarece se află pe aceeaşi treaptă sinaptică inferioară.

Motzoc. O nouă serie OTVistă.

M-am întors. Still alive and kicking. A trecut atâta timp de când nu am mai scris p-acilea încât am o poftă nebună de scris. O poftă ca aceea a unui copil care a descoperit magiunul bunicii şi înfulecă fără discernământ dându-şi mozol pe toată faţa. Îmi cer scuze celor doi-trei (hai patru) cititori de aberaţii care işi mai amintesc de blogu ăsta. Am fost extrem de ocupat, atât de muncă cât şi de sănătate.

După cum cred că v-aţi dat seama, postul ăsta nu are nici un obiectiv anume. Ar fi şi greu să ating o anume temă. Mă simt ca un kinder care vrea să povestească multe, prea multe, astfel încât nu reuşeşte să îngaime decât câteva sunete dezarticulate. Aşa că voi lăsa să curgă tot din mine – bune şi rele.

M-am lăsat de fumat, mai mult forţat decât de bună voie, datorită unor probleme cu plămânii. Însă această problemă a adus şi ceva beneficii: cât am beleuzit în spital şi acasă în concediul medical am avut o căruţă de timp să citesc. Astfel am dat gata “mobilul” de Stephen King (uşurel şi relaxant de citit între “n” picoteli pe patul de spital), “Mă numesc Roşu” de Orhan Pamuk şi ”Nicu Steinhardt in dosarele Securităţii”. M-am documentat şi despre producerea/degustarea vinului. M-am gândit că dacă tot sunt alcoolic măcar să fiu unul în cunoştinţă de cauză. Dacă tot nu ştiu cât beau măcar să ştiu ce beau. Hai noroc. Era să uit… şi m-am mutat în casă nouă. De fapt vorba vine… am plecat cu catrafusele de la fosta vizuină la noua casă dar m-am oprit pe la spital câteva zile. După aceea am ajuns şi eu pe la noua casă. Deci, practic, m-a mutat nevastă-mea. Ce să zic, story of my life. E cam ca in timpul vizitei lui Clinton la Bucale. Ştiţi faza aia cu spiciul în timpul căruia vine ploaia, curcubeul şi remarca prezidentului că “God is smiling to us”. Pă dracu. Râde de se cacă pe el. Aşa şi la mine…

Apropos de casă nouă… Veniră Doreii să ne conecteze la lume. Uite cablu, uite tel fix, iote şi internetul. Îs conectat care va să zică. D´apoi na… io mi-s boier şi cinstesc omu´. Le dau şi eu un ban acolo de o ţigară, o măslină, o atenţie. Toate bune şi mumoase. Da´după aia mă plesni adevărul indubitabil care este că sunt prost. Păi la spital, că mă găuriră ăia căutând plămânu´, că mă monitorizară (atent – nu oricum), că se jucară cu jumătatea de viaţă care o mai am (că cu ailaltă ma jucai io până acu) … ei bine … pentru astea le-am dat un mulţumesc. Şi oamenii au fost draguţi, atenţi, săritori şi repede vărsători de sânge. Da´ io nţţ… păi cum … să fiu exemplu şi să arăt că se poate şi fără mită. Dar când veniră Doreii nespălaţi, ascultători de manele şi spărgători de seminţe le dădui banuţi aiurea. Halal iecsemplu.

Cu toate astea, am prins un pic de chef de viaţă. Mi s-a adeverit că timpul liber este tot ce avem nevoie ca să putem trăi. Am chef de oameni, de umblat, de ascultat muzică, de citit, de scris, de futut şi de băut. Bine… recunosc… am chef şi de fumat da´ aia-i altceva. Şi da, am găsit un parc cu câţiva castani – Parcul Carol. Însă cel mai frumos este la început de Noiembrie în Chişinău. Vegetaţie bogată pe moarte. Frunzele veştejite te îngroapă pe străduţe. Pe marile bulevarde maşinile târzii nasc adevărate iureşuri, hore de frunze cu miros umed ce se înalţă către stele. Minunat… Ceva asemănător dar la scară redusă se poate întâlni şi în Bucureşti în Cotroceni, pe str. Rainer unde se află un mic părculeţ flancat de case vechi.

Dacă mai suportaţi vă mai dau un post … da´mai încolo. Că acu´muncesc, nu gândesc.

Omul ca un IMM

Positive thinking. Un concept banal dar care îţi poate umple viaţa de lumină, ordine şi confort. Pă dracu.

În 8 ani de psihologie teoretică şi practică am învăţat un lucru care se rezumă la o expresie fixă ce poate fi extinsă asupra întregii noastre existenţe. Ză biutii iz in ză ai of ză biholdăr. Adicătălea, dacă matale o percepi pe Rodica Stănescu ca sex simbol universal, pe Britney Spears ca `telectuala anului şi pă Ghandi ca visător idiot s-ar putea să ai dreptate. Asta ar însemna ca lumea ta să fie foarte diferită de lumea celorlalţi şi ar presupune să rişti destul de mult să o iei pe arătură. Însă, repet, lumea este aşa cum o percepi matale. Ceea ce mă amuză pe mine este faptul că apare câte un nene d-ăsta care habar n-are de viaţa lui şi îţi face o ofertă imposibil de refuzat “Soluţia fericirii veşnice – Think positive!”.

M-am întâlnit cu un astfel de personaj astăzi. Era entuziast şi sunt aproape sigur că era un adept credincios al acestui concept. Mi-a spus că viaţa nu este tristă şi că noi o vedem tristă.

Dorea să mă convingă că viaţa merită trăită şi că toate sunt frumoase, păsărelele ciripeşte, viaţa este roz, numele de fată al nevesti-mii este Jolie, eu sunt fratele lui Terente, banii îmi curg în conturi încât nu le mai pot ţine numărul, discut la prânz cu Patapievici şi seara am întâlniri cu Liiceanu şi Cărtărescu unde facem mişto de Coelho – prostul grupului. Într-adevăr, poate în ultima perioadă a vieţii mele am uitat să mai văd şi lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Viaţa fuge prea repede pentru mine. Însă cred că trebuie să păstrăm un echilibru între realitate şi ceea ce dorim de la ea. Dar extrema cealaltă, în care privesc viaţa ca printr-un caleidoscop încât totul este schimbat în bine, mi se pare o manipulare de doi lei care nu va avea rezultate decât dacă cred această minciună frumoasă. Iar asta nu o pot face.

Cred că viaţa merită trăită dar şi murită, există şi bune dar şi rele, păsărelele ciripesc dar ţi se şi găinăţează-n cap, nevastă-mea e aceeaşi chiar dacă îmi inchipui altceva, pot să mă închipui frate-său lui Terente dar asta nu va schimba cruda realitate, banii se duc aşa cum vin, iar discuţiile cu Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu, Steinhardt sau Coelho derivă din vise nocturne sau doar nopţi bahice. Într-adevăr viaţa poate avea perioade mai de cacao sau mai pastelate dar asta nu mă va convinge să îmi creez un anumit calapod după care să o interpretez. Viaţa este aşa cum este şi uneori este cum ţi-o faci chiar tu. Dacă mi-e prea rău îmi amintesc şi de prieteni şi de alcool şi de iarbă. Exact în ordinea asta. Dar nu am nevoie de câţiva deştepţi care au citit 2 cărţi de psihologie sau programare neuro-lingvistică şi au avut impresia că au descoperit nişte adevăruri fantastice. Cu 2 cărţulii uşurele şi alte 50 de variaţii pe temă care au fost best-seller-uri prin State nu înseamnă că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Înseamnă că cel mult reuşeşti să te încadrezi în marea masă a imbecililor care sunt conduşi de corporaţii către eficienţa maximă.

Anyway… Nu am putut să îi răspund lui cheliuţă toate astea. Mă grăbeam şi discuţia, cu siguranţă, ar fi fost dezvoltată mai departe. I-am zâmbit şi i-am răspuns că uneori şi tristeţea şi moartea sunt frumoase şi merită trăite. I-am surprins pe faţă o reacţie în care gura i-a rămas intre-deschisă cu o mică bală între buze. Ochiul stâng îi tremura un pic. L-am salutat, m-am întors şi am plecat. Sunt sigur că acest răspuns nu avut un efect interogativ asura lui. Nu am efectul ăsta asupra oamenilor. Dar măcar am reuşit să nasc o întrebare în el: “De când curentul EMO în corporaţii?”

Scrisoare către prietenul imaginar (doi)

Salut,

Nu mă aşteptam la un răspuns din partea ta, cu atât mai mult cu cât eşti imaginar, iar mintea mea a renunţat demult să mai rezoneze cu sine. Mi se pare ciudat cum m-a transformat viaţa dintr-un optimist moderat într-un om posac, cu sentimente incerte şi abulie socială. Este adevărat, de mult timp nu ai mai apărut în imaginarul meu, prin urmare am trăit poate mult prea mult în lumea asta – aici şi acum. De aceea, într-un rar moment de sinceritate cu mine însumi, şi – prin urmare – cu tine, am decis să observ partea plină a paharului. Am decis să las imaginarul să preia rutina şi întâmplările nesemnificative sau cele care îmi umbresc prea mult viaţa şi să le transforme în licurici şi sirop dulce-acrişor. Astfel, viaţa – mi-am spus – va deveni drum umblat în haine de sărbătoare, o joacă de copii tâmpiţi. Te rog, prietene imaginar, să înţelegi că tot ceea ce se petrece în lumea imaginarului are sămânţa în tine, tu eşti maestrul de ceremonii fără de care viaţa ar deveni reală.

Prin urmare, pot spune că joci un rol foarte important în debutul meu psihotic. Datorită ţie jobul este doar o lucrare de control pe care pot foarte simplu să o rup bucăţele şi să zâmbesc nepăsător în faţa notei patru. Sunt încă tânăr şi pot să dau oricând testul cu un alt profesor. Am descoperit că nu contează dacă apa presupusă fierbinte care îmi umple cada este de fapt călâie. Pentru mine nu mai este frig, în lumea ta – adică cea imaginară – sunt peste 30 de grade. Pot schimba forma şi scopul lucrurilor după cum vreau. No sweat.

Cu toate astea, prietene imaginar, deşi îmi pare că intenţiile tale sunt mai mult decât onorabile, încep să cred că adâncirea momentului ăsta de visare este de fapt o momeală. Prietene imaginar, ţi-o spun pe şleau: îmi eşti drag, uneori haios şi chiar ai sclipiri de geniu – rare ce-i drept. Dar, aşa cum spunea un amic de-al meu – nebun cu patalama (de altfel mândru de ea) – eşti un pic schizofrenic. Recunosc, aş vrea să îţi trăiesc realitatea, dar nu este a mea. Este a ta. Pentru mine este doar imaginară. Haide să păstrăm o distanţă totuşi. Te primesc în realitate când beau un pahar de vin, când citesc, când mă uit la film, când visez sau fac dragoste. Prietene imaginar, îţi spun clar acum: viaţa nu este numai vin, viaţa nu se învaţă doar din cărţi, nu este ca-n filme, nu este de vis şi nici măcar orgasmică. Este pur şi simplu. Şi mai ales, aleg ca viaţa să nu îmi fie schizofrenică. Aleg mici crize psihotice cu efecte de iarbă.

Să nu mă înţelegi greşit. Îmi iubesc viaţa în ansamblul ei. Iar viaţa mea, mintea mea are un prieten imaginar psihotic pe care îl revăd cam la două săptămâni. Sunt abonatul tău, prietene imaginar.

Oameni şi dezamăgiri

Mă gândeam aseară la un pahar de vin de ce nu pot să rămân în acelaşi job fără a fi frustrat. De ce nu mă mulţumeşte jobul la fel cum văd că îi mulţumeşte pe alţii. Acum nu mai ştiu dacă este tocmai o concluzie corectă cea la care am ajuns sau dacă era Bachus cel care îmi gâdilea orgoliul. Cu toate astea o să vă spun la ce concluzie am ajuns. Am schimbat până în prezent 4 joburi, adică sunt la al cinci-lea. Şi tot nu-s mulţumit. Simt că mă sufoc, că majoritatea colegilor sunt stupizi şi ipocriţi, lingăi şi fără verticalitate. Nimeni nu spune ce gândeşte şi nu ia poziţie în faţa micilor tirani frustraţi care îşi găsesc locul în orice companie. În acelaşi timp îmi dau seama că este foarte posibil ca eu să fiu ciudat (nu ciudat Hitchcock ci pur şi simplu ciudat). Poate mi-am pierdut contactul cu oamenii, nu mai empatizez cum îmi plăcea să cred că puteam. Mă depărtez încet de cei din jur şi nu-mi mai pasă. Cred că adevărul este undeva la mijloc (nu…nu este dincolo de noi).

Datorită lui Bachus cel roşu am renunţat să mai caut motivele mult prea îndelungatei mele frustrări şi am decis să analizez simptomul. Adică frustrarea. Ştiţi ce am înţeles? Că nu jobul este de vină. Nu căutam un anume job. Cred că aş putea lucra şi ca sculer-matriţer sau ce vreţi voi. Nu jobul mă dezamăgeşte ci oamenii care îmi umplu viaţa. Oamenii te umplu de căcat. Nu cifrele, nu excelurile, nu targeturile si nu dead-line-urile. Oamenii care uită umanitatea acasă, undeva în praful de sub pat, oamenii care încearcă să obţină cel mai bun preţ lingandu-ţi ostentativ bucile, oamenii care uită de copii, de zâmbetul care îţi poate însenina ziua, oamenii care uită de mulţumesc şi de semnificaţia lui reală.

Ma dezgustă toţi supuşii aştia. Micul tiran care – în sfârşit – s-a vazut şef peste turmă îşi oferă zilnic buculiţele lui rotunjoare la sărutat patimaş. Toţi cârnaţii se reped la alpha-male să facă temenele. Unde naiba a dispărut bunul simţ, unde este demnitatea, ce le spun oamenii aştia copiilor lor acasă? “Tati, pentru tine nu mai sunt om cu ceilalţi şi pup în cur pe cine pot!”. Să fiu copil cu un astfel de părinte… fi-mi-ar ruşine. Şi de nu mi-ar fi … vai mie.

Unde au dispărut idolii, visele, dorinţa de mai bine? Unde s-au dus sacrificiul, prietenia, înţelegerea celuilalt? De unde au venit ipocrizia, stupiditatea, răcnetul ca argument? Şi de ce… mai ales de ce acceptăm tot rahatul astă de la nişte jumătăţi de oameni? Cănd ne-am resemnat cu drumul ăsta?

Plecat aiurea

Intr-un post anterior intrebam de un parc in Bucuresti care sa aiba castani. Nu am gasit. Dar am regasit plimbarea pe Lipscani. O zi de Duminica linistita. Cum incepe si se termina. Incercari foto.

Intamplare

Nu vreau sa par misogin. Am doar mici pusee in care imi apar masculinitatea atat cat este ea. Si mai consider ca suntem total diferiti (femeile si barbatii) si nu doar datorita diferentei de sex. Femeile cladesc cuiburi iar barbatii le dau forma si sens. Doar o idee reprezentata de o imagine foarte clara pentru mine astazi dimineata. Metrou. Un el si o ea stand jos timp de 3 statii. El citeste Orhan Pamuk. Ea citeste catalogul IKEA.

Sa traim bine. Si eventual impreuna.

Sens si non-sens.

Cu siguranta stiti “Nothing else matters” de la Metallica (Black album). In seara asta am fost beneficiarul tremoloului de violoncel de la Appocalyptica cu cover-ul amintit. Nu stiu daca ma trec fiorii de la frigul din casa sau pur si simplu de-aia. Versiune care bate la poponet originalul cu un video de exceptie. Te transforma si trezeste visul.

A se asculta seara dupa hamaleala cand nimic nu mai are sens. Spor.

Banalul vietii mele

Ma trezesc dimineata la fix 7:40, cand motanul imi ataca obsesiv picioarele de sub patura. Ranit si fara replica dardai pana la baie. Ma spal repede cu apa rece printre injuraturi mentale. Nevasta ma intreaba diverse. Marai la ea. Imi spune ca sunt macac/babuin. O ignor. Imi pun camasa, pantalonii, cravata. Ma reped sa imi cremuiesc pantofii si ma incalt. O pup de ramas bun, tot maraind. Imi pun castile si ies pe usa.

Liftul este blocat la parter. Incep sa cobor cele 8 etaje. Cei 2 caini care dorm in fata usii vecinei de la 3 ma latra si nu ma lasa sa trec. Ma uit la ceas. E de bine. Iese vecina iubitoare de caini si tine potaile. Ma intreaba de ce nu iau liftul. Ma gandesc ca probabil din cauza unei alte vecine care abia isi taraie basinile. Marai la ea. Potaile ma latra. Trec mai departe si ajung la metrou. Drumul cu metroul este anost, mai mult stai decat mergi, ma simt ca pe Mocanita. Peisajul difera un pic. Marai si o ascult mai departe pe Sophie. Sophie Zelmani that is. Spune ca So Long. I agree.

Ajung la servici. Sunt intampinat cu glume de autobaza. Marai. Ajung in birou. Cer secretarei combustibil. Cafeaua ma trezeste si tigarile se sudeaza. Ma simt cenusiu, cu cravata prea stransa si cu multa carne si trimiteri subtile la origini de la partenerii de discutii. Manifest aceleasi sentimente pentru ei, astfel incat totul se rezuma la un troc echitabil.

Pana la final de serviciu devin o masa amorfa care scoate fum precum un balaur, caruia ii curge cafea prin vene si al carei stomac rontaie 2 biscuiti, un mar si cateva chipsuri. Ma fac ca traiesc iar ceilalti se fac si ei ca traiesc. Toti ne prefacem si devenim prieteni cointeresati. Viata este minunata si plina de intelesuri. Intelesuri fara obiectiv real. Plec de la servici, dupa o zi glorioasa, vlaguit. Mai pot doar sa marai. Viata imi pare mai de cacat decat ieri. Totul este un status quo. Nimic nu se misca inainte. Totul este miscare fara scop. Sunt o rotita. Marai.

Ajung acasa. 7:30. Mancare nu este. Ea are aceeasi viata insipida. No time for food. Time is money (pa dracu’). Balotez o pizza adusa de Vasilica – za deliveri boi (care banuiesc ca are aceleasi trairi de cacat). Beau o bere la tv. Totul este minunat la tv. Atat de minunat incat revin la discopery/planeta pentru animale/ istorie / nat geo & co. Emisiuni care se repeta. Marai si ma duc la baie. Dau drumul la apa calda si astept un sfert de ora sa vina pe conducta. Vine. Dar vine calaie. Marai. Si ma spal. Mucii imi curg ca tiganului care imi cerea mai devreme “un ban”. Pentru o clipa ma gandesc ca era mai cald la metrou decat in casa. Ma bag in pat si iau cartea. Ma apuc sa citesc iar mainile imi ingheata. Marai. Imi doresc prea mult acest moment al zilei/noptii ca sa renunt la el. Este unul dintre putinele momente cand mai am contact cu mine. Rezist eroic cele 10 minute pana imi pica ochii-n gura. Pun cartea jos langa pat. Motanul se baga la caldura intre mine si nevasta-mea. Ma intorc cu spatele la ei maraind.

Visez. Firul epic al vietii mele banale se continua neverosimil in noaptea asternuta peste creierul meu din ce in ce mai mic. Macar nu mai marai. Latru si musc pe toti cei care exista fara drept. Uneori ma musc chiar pe mine. Totul este frumos iar actorii visului meu mor rand pe rand de rabie. Este minunat.

Ma trezesc impins de nevasta. Sforaiam. Ma intorc pe o parte maraind. Dorm si nu visez.

Ma trezesc. Ceva ma inteapa in picior. Sunt coltii motanului. Inseamna ca este 7:40. Ma ridic din pat maraind si ma indrept catre baie…

Appocalyptica

Dupa cum relatam in postul anterior, zilele astea am tot ascultat ultimul album de la Metallica. Din rif in rif am ajuns la una dintre ultimile mele obsesii muzicale. Poate ca am imbatranit sau poate am inceput sa gust sunetele “un pic” (am spus un pic) mai calde. Probabil ii stiti si din coloana sonora a serialului Millenium.

La Appocalyptica am ajuns cam acum 8 ani printr-o imprejurare fericita. De atunci nu m-am putut desparti de sound-ul lor, desi am ascultat in puseuri si nu constant. Forta si violenta biciuitoare, parca ireale – avandu-si originile in violoncel – erup sonor din interior si se sedimenteaza rapid si totusi calm, repetat, intr-un du-te-vin-o aproape hipnotizator.

Daca nu va doare capul, va plac pletele, sunetele tari si calmul dinaintea furtunii, recomand calduros un play.

PS: Da, ce se aude sunt doar tobe si violoncel. Uimitor, nu?

Death Magnetic

Am primit noul album scos de Metallica. Este band-ul cu care am trecut prin liceu si mare parte din facultate. Din pacate am fost dezamagit de albumul “Saint Anger” care reproducea ceva ce mie personal nu imi parea melodic si nu mai aducea a Heavy Metal. Imi parea ca totul se traducea in HardCore, sau – ma rog – ceva pe langa. Insa se pare ca bajetii revin pe pozitii in rifuri mature amestecate cu ceva trend-uri actuale. In orice caz, mai pot simti izul de heavy metal, iar pe zi ce trece incep sa ma indragostesc din ce in ce mai tare de albumul asta. Binenteles, nu egaleaza Black Album-ul sau Master of Puppets (dar vorbesc prea devreme, il ascult abia de 1 saptamana), insa imi pare un album incisiv si matur, fara artificii pentru adolescenti. Este un album in care iti trebuie putin timp sa te scufunzi, este un album curat, concret, la obiect. Hetfield a avut ceva de zis si a zis, iar Lars, Trujilio si Kirk i-au tinut spatele ca in zilele bune (mai putin Trujilio care e nou da’ zice de bine). Kirk ma ameteste ca ieri cu solo-uri care pot fi ascultate la nesfarsit.

Din pacate nu am avut inca timp sa rumeg albumul asa cum as fi vrut, insa mai este timp si – sunt sigur – best things come last. Insa, postul asta are un motiv bine determinat. The day that never comes si Unforgiven 3. Masterpieces. Daca gustati stilul si daca nu ati mai simtit demult fiori pe sira spinarii si parul nu s-a mai sculat pe mana de ceva timp atunci, cu siguranta, Unforgiven 3 va va trezi sentimentele astea. Simpla, deschisa, care doar spune. Pe scurt, versuri si muzica pentru cei care nu regreta, care mai vor sa simta si care au ce isi aminti. Sunete simple, primitive in acorduri complexe si profunde pentru oameni banali cu simturi intense.

Scrisoare catre prietenul meu imaginar

Draga prietene imaginar,

Imi amintesc cum imi spuneai prin ‘98 ca nimic nu este imposibil si ca fraiele destinului imi apartin, ca nimic din ce imi propun nu mi se poate si nu imi pot refuza. Imi amintesc cum ridicai privirea dintre paginile cartii, privind prin mine si raspunzandu-mi la intrebari atat de puerile acum si cu atata miez pentru mine atunci. Cred, acum, ca iti raspundeai tie si eu eram doar mijlocul de a pune intrebarea. Dar, foarte bine, se poate ca rolurile sa fie inversate… La urma urmei, doar esti si erai imaginar…

Iti scriu ca sa te anunt ca inteleg, in sfarsit, ca greseai si aveai dreptate in acelasi timp. Intr-adevar, nimic nu este imposibil. Chiar si imposibilul. Intr-adevar, fraiele destinului imi apartin. Insa, eu si prietenii mei reali (cu mult mai putin imaginari decat tine) renuntam din ce in ce mai mult sa cream imposibilul. Imposibilul este atat de relativ, iar creatia lui atat de departe de lumea asta, incat ne pierdem pe drumul ce trebuie parcurs pana la el. Fiecare ne pierdem cum putem si cum stim si cum am invatat mai bine sau mai prost de la viata: cu alcool, femei usoare, iarba, lene, plangeri si plafonari subtile dar fara scapare. Asa, ca vezi tu – prietene total imaginar (binenteles), in fiecare zi, faramele de posibilitati se transforma incet in imposibil. Aruncam faramele ca pe nimicuri cand ele sunt de fapt diamante neslefuite. Ne ocupa prea mult timp si imbratisam doar posibilul (a sta, a privi, a renunta, a infaptui ceea ce era evident de la bun inceput). Intr-adevar, nimic nu este imposibil. Nu este imposibil in sine. Doar eu si cu prietenii mei reali (din ce in ce mai putin imaginari) ne resemnam si astfel transformam posibilul in imposibil. Ba chiar, pentru a nu fi singuri, ii invatam pe cei care apar in drumurile noastre intortocheate si fara sens cum sa schimbe faramele de posibilitati in imposibil.

Poate te intrebi cum am ajuns in punctul asta al vietii. Sincer sa fiu, nu cred ca iti pui aceasta intrebare (doar esti imaginat de mine si cunosti deja raspunsul), insa fa-mi un favor si joaca-ti rolul… Ei bine, datorita fraielor destinului de care imi vorbeai acum 10 ani. Nu am inteles atunci ce voiai sa spui. Nu iti intelegeam nici privirea pierduta si nici mana in care iti tremura tigara. Nu iti puteam intelege renuntarile si nici lupta inversunata din fiecare zi pe care o purtai cu ele. Eram tanar iar lumea doar ”era” pentru mine. Nu puteam concepe lumi care se creeaza sau care ard si se prefac in scrum de tigara. Dar sa revin… Prietene imaginar, ne-am pierdut fraiele destinului. Nu stim cand si cum. Le-am dat in arenda, le-am pierdut, le-am inchis pentru buna pastrare sau pur si simplu le-am vandut… nu mai stim. Tot ce stim este ca nu le mai avem. Tot ce ne mai aducem aminte este ca le aveam, dar vigilenta a slabit si ele au disparut. Prietene imaginar, cred ca iti mai amintesti cat de usor luam atunci viata. Aveam fraiele si nimic nu parea imposibil. Insa, tot ce atunci exista de la sine, acum trebuie sa caut in noroi si scrum. Nu mai vad imposibilul si trebuie sa il caut. Cu toate astea – doar ma cunosti – perseverenta nu m-a caracterizat niciodata si cautarea mea se transforma intr-o tavaleala fara noima in scrum si noroi.

Am fost la banci, camatari si vraci de tot felul sa ma invete unde sa gasesc fraiele astea nenorocite sau sa imi imprumute unele mai uzate. Insa nu am gasit persoane reale care sa ma poata ajuta. Nimeni nu mai detine asa ceva. Cei mai multi nici nu isi amintesc sa fi avut asa ceva vreodata. Singurele persoane care s-au oferit sa ma ajute erau, ca si tine, imaginare. Dar ce sa fac eu cu fraiele imaginare ale unui destin imaginar? Cu atat mai mult cu cat nu mai cred in imposibil si, deci, nici in destine imaginare.

Daca mai existi, chiar si asa imaginar, da-mi un semn. Poate astfel scaldatul in mocirla zilnica va capata sens si vom gasi fraiele destinului. Doar esti imaginar si imposibil, nu?

Oameni

Citind articolul asta mi-am amintit de o parte din istoria personala, de oameni din viata mea de care ma leaga sentimente calde si care, poate, au fost la un moment dat idoli, modele de urmat.

Prima persoana de care imi amintesc cu drag si pe care o mai revad cu ochii mintii este profa de romana despre care am mai amintit aici. Gratia si linistea provocata de cititul unei carti/pagini ma atrag si acum si constituie un model pentru mine chiar si astazi. Rezistenta, stoicismul in fata prostiilor si tampeniilor noastre erau de admirat, dar vesnica sa modestie o supuneau la noi si noi incercari. Probabil ea (profa) – al carei nume nu il mai stiu – nici nu mai exista acum. Nu stiu daca a existat vreun elev care sa revina pentru a-i multumi pentru ceea ce ea poate a nascut in el. Imi pare rau ca nu sunt un astfel de fost elev.

A doua persoana este proful de romana din liceu – Dl Bardu. Amintirile sunt mai recente. Liceu real, in care materiile umaniste erau mai putin importante, in conditiile in care pentru noi – elevii – nici o materie nu era importanta. Era (si mai este) genul de persoana care impunea respect prin bonomie si verticalitate in opinii. Traia in alta lume decat cea a celorlalti profesori, traia in lumea care crede in oameni, in bunatatea din ei, in puterea lor de a-si redescoperi spiritul si sensul. Era omul care se rusina de lipsa ta de rusine si bun-simt. Ne ademenea cu misterele vietii si cu ardoarea sa de a le afla raspunsul. Ne chema cu pasiunea pentru literatura, cu visarea cu ochii deschisi din timpul lucrarilor de control. Se raporta la noi ”ca la oameni mari” pentru ca eram potentiali oameni si ii era teama sa nu ne franga elanul. Recita si povestea hipnotic lasandu-se(ne) dus de val, mestecand ideile lacom ca si cum cuvintele nu puteau spune tot ce poate cuprinde spiritul uman. Ne destindea cu Phoenix sau Ravel cantate pe un pick-up vechi, in ciuda directorului care traia prea aici si prea acum. Ne relaxa in parc, la discutii libere despre nimicuri care noua ne pareau importante. Ne-a invatat si ne-a lasat sa zburam. Pentru asta ii multumesc si sunt sigur ca nu sunt singurul.

A treia persoana este Dl. Balaceanu Stolnici. Profesor pasionat de om si de perfectiune, tolerant si intelegator cu celalalt. Discret, supus greselii, perfectionist cu sine si didact bine-voitor cu studentii. Cred ca este persoana cea mai apropiata de imaginea personala a inteleptului care se lasa descoperit si nu obliga. Vertical, isi asuma hibele si le cauta leac. Privirea te atinteste intelegatoare din alta lume si asteapta intrebarea. Cauta sa ofere. Multumesc.

Imi pare rau ca nu intalnesc mai des oameni cu scantei in ochi. Ii cunoastem dupa ochii care cerceteaza lumea, vesnic nemultumiti de ceea ce gasesc. Ei stiu ca mai este ceva nevazut. SI cauta. Si ma indeamna in continuare sa caut. Acesti oameni raman in vise, in minte si in gand. De ei nu scap si nici nu vreau sa scap. Sunt certitudinea ca se poate si ca nu esti singur.

Toamna de azi

Este toamna. Este perfect. Vremea mohorata si frigul ce intra-n oase ma indeamna sa apreciez micile rahaturi care imi imbogatesc viata de zi cu zi. Mi-am amintit ce placut este sa mergi prin ploaie, sa te murezi pana simti ca esti rece pe dinauntru. Mi-am amintit ce sentiment batran imi da pietrisul de sub talpa pantofilor cand scrasneste umed sub graba pasilor. Am reinvatat sa apreciez o baie fierbinte de 2 ore cu o carte, un pahar de vin rosu si tigari fumate in aburii fierbinti din baie. Apreciez din nou ceaiul fierbinte de seara incarcat cu miere si sorbit in tihna in timp ce ploaia bate-n geam si vantul vuieste pe sub usi.

Sunt scoase de la naftalina hainele calduroase iar patura sau plapuma (dupa caz) isi regasesc din nou locul in pat. Pot sa imi ating prietena/sotia fara efort. Apreciez din nou caldura ei. Florile devin din nou proaspete, reci si crude. Sedentarismul imi da ghes impaciuitor si consumatorul din mine o ia razna de parca ma pregatesc de hibernare.

Este vremea cartilor rumegate pe-ndelete, a vinurilor degustate sec, a gulerelor proteguitoare de intimitati, a filmelor bune si a muzicii in surdina. Si cel mai placut… da, da, cel mai placut… a discutiilor linistite si calde cu prietenii pasind prin frunze moarte in parc.

Cine cunoaste in Bucuresti un parc cu multi castani?

Stiati ca…? Partea a 2-a

Revin cu stiri de ultima ora. Iata stirea.

Ia, ia … ce zice? “Conservatorii se tem că experimentul programat pe 10 septembrie va fi catastrofal pentru Terra, care ar putea fi pur şi simplu înghiţită de găurile negre ce se vor forma ulterior.” Oare cum au ajuns dansii la concluzia ca e periculoase gaurile astea? Probabil au dezbatut ceva de genul “… atomii de Hidrogen vine unii peste altele … siii … aaaa … asta-i treaba cu teflonul”.

Va supun unui scurt exercitiu de imaginatie.

Daca domnul Marinescu este interesat de gauri, si mai ales de cele negre, credeti ca Felix – gauritorul de fonduri – il va admonesta cu un scurt zat!? Oare bunastarea planetei va fi prioritara iar cei 100 de mancatori de mici de la miting vor face greva foamei pentru a demonstra dragostea de glie si om? Oare instalatia de la Geneva va dezvolta mai multe gauri negre decat cele lasate in urma de Felix de-a lungul timpului? Si daca da, sa speram ca Felix ne poate ajuta sa acoperim urmele?

Zau, acum. Cat de tampit trebuie sa fii ca sa ceri stoparea unui proiect cu o investitie de 4 mld EUR (pana in acest moment)? Ati ghicit! Exact cat Marinescu! Dar ce nu face omu’ ca sa numere si carnaciorii lui mai multe voturi?

Stiati ca…?

Aseara la stiri am vazut reactia populatiei vis-a-vis de demararea experimentului CERN. Uriasul tunel sau LHC (Large Hadron Collider) a fost definitivat anul acesta, urmand ca maine, 10 septembrie, primul experiment sa fie inceput. Pentru cei care nu stiu despre ce este vorba accesati asta si asta. 

Personal am auzit si citit despre CERN in ‘98 cand am inceput sa cochetez cu PC-ul si internetul, iar experimentul LHC era inca de atunci considerat unul dintre punctele cheie ale umanitatii moderne. Nu pretind ca inteleg datele tehnice pe care le pun la dispozitie personalul CERN si nu pretind ca inteleg in totalitate implicatiile experimentelor ce vor fi demarate incepand de maine. Insa ceea ce ma fascineaza este faptul ca omul poate intelege mai multe despre el insusi, despre univers si despre lumea care il inconjoara.

De asemenea, intreaga structura a fost facuta cu niste costuri imense (cca 6.4 md EUR) iar costurile de operare sunt de asemenea uriase. Insa cred ca aceste costuri merita cat timp ne salveaza de ignoranta, ne ofera raspunsuri dar si mai multe intrebari si intaresc spiritul si nu distrug vieti.

De aceea, observand reactia unor segmente din populatie cu replici genul “vine sfarsitul pamantului”, “iata al trei-lea razboi mondial”, “vin extraterestrii” sau “Iisus vine!” nu pot decat sa ma simt dezamagit de spiritul uman. Genul asta de persoane se vor bucura de beneficiile viitoare ale unor astfel de experimente insa vor ramane ignorante in aceeasi masura ca si acum. Vor primi totul de-a gata si se vor minuna in fata cine stie caror gadgeturi si briz-brizuri ultra-sofisticate iar 10 minute mai tarziu vor comenta etica unor astfel de actiuni fara a le percepe valoarea. Nu intelegem dar tinem sa ne dam cu parerea.

Din pacate, vorbind despre acest tip de comportament, observ ca si populatia vest-europeana este ignoranta in aceeasi masura ca si cea din est, cei din est comentand in cheie religioasa (“doamne pazeste”, “ptiu, necuratu’”, etc) iar cei din vest intr-o cheie - sa zicem – ufologica (“extraterestrii”, “civilizatii disparute”, etc). Prejudecata, rigiditatea in fata noului, lipsa de adaptare si teama de necunoscut sunt aceleasi.

Nu stiu de ce, insa am o presimtire. Peste maxim 2-3 saptamani nu va mai interesa pe nimeni rezultatele experimentelor, manelele vor rasuna pe strada, egarii vor fi iar pe val si pe picioarele junelor cetatene, micii vor sfarai pe gratar iar peturile de bere se vor aduna in spatele blocului “fara numar”. Cei care au un ban la ciorap vor merge in Bamboo (sau ceva de genul asta), pisi se vor da cu gloss si se vor farda ca niste curve, baietii cu burti – lant – BMW se vor da cu pisi, si tot asa. In cealalta parte a lumii, turisti basinosi si plini de pretentii se vor scurge sub aceleasi umbrele, Madonna va fi mai departe idolul femeilor frustrate si speriate de p*ula iar pe junkies ii va durea exact in doza de restul lumii. Pe de alta parte mai exista o speranta pentru umanitate: mai este cate un nene care se da cu racheta si lanseaza sateliti, mai apare cate un tocilar cu sifoane pe nas care teoretizeaza despre univers si Dumnezeu, mai viseaza unul noaptea surse ecologice de energie, etc.

Sunt optimist… Ieri am auzit ca un optimist este doar un pesimist fara experienta.

Parerea mea

Astazi mi-a plecat jumatatea in delegatie (ce comunist suna). Nu mult. 2 zile amarate. Aceeasi senzatie ca in generala/liceu cand ramaneai singur acasa si puteai pune in aplicare tot ce iti era interzis. Puteai da petreceri, puteai sa te uiti pana tarziu la tv, sa haladuiesti prin oras noaptea, sa fumezi in casa nestingherit, sa faci orice. Insa ce ciudat este. Deja ma simt singur. Acum ma incearca doar un crampei din senzatia asta. Parca nu mai are farmec. Parca a dat boala-n mine si imi vine sa bolanzesc (adica sa stau cu ochii-n tavan) pana la finalul marelui eveniment, recte venirea dansei. Cred ca am imbatranit.

Cred ca singurul beneficiu este timpul pe care il pot pierde cu cititul, fara a face aport sau a smuci lantul. Evident exagerez. Un pic.

Am mai observat o ciudatenie care apare in astfel de momente - cand ma trezesc singur cuc pentru perioade mai mari. Treptat, creierul incepe sa dea doar comenzi simple – mananca, bea, dormi, pipi, caca, dus (rar), etc. Astfel, la finalul perioadei experimentale a vietii mele, sotia ma gaseste intr-o stare aproape pavloviana, cu un zambet tamp pe o fata oligofrena, zacand printre cutii de bere goale, sticle de vin facute morman la cosul de gunoi, cu chiuveta dand pe afara si ambalaje de pizza aruncate prin pat.

Marturisesc aceste trairi nesimtite ca raspuns la intrebarea universala “De ce avem nevoie de ele?”. Habar n-am. Insa simptomul este, zic eu, graitor.

Si acum intreb. Am doua zile libere. Bagam in vena?

Momentul istoric si romanul

A inceput meciul Romania-Ucraina pentru Insula Serpilor. Un motiv in plus pentru a bea un pet de bere in fata televizorului printre ragaituri si basini sugrumate, stand in maieu si chiloti tetra.

As vrea sa comentez mai mult, dar mi-e sila.

Taticul fata cu reactiunea

Sambata, dupa munca, m-am oprit timp de cateva tigari si o cafea la un McDonald’s. Nu stiam, dar am aflat cu ocazia asta ca sunt destui parinti care isi aduc odraslele sa se joace pret de cateva zeci de minute in locul special amenajat pentru ei. Intr-un final am renuntat la citit si am urmarit o pustoaica (cam de 4-5 ani) care se tot urca in varful toboganului si aparea alunecand la baza lui in timpul in care eu trageam cateva fumuri. De fiecare data cand reincepea acest periplu afisa, initial, o fata foarte serioasa, uneori dezamagita, pentru ca apoi sa urce din nou si mai incrancenata. Taticul o privea de pe margine cu un zambet tamp. Dupa cateva astfel de incercari, fiind evident ca nu a descoperit ceea ce dorea sau ca nu s-a intamplat ceea ce spera sa se intample, fetita s-a dus direct la “tati” si l-a luat de mana zicand apasat si foarte hotarata “Hai sa mergem. Nu e bun.” “Tati” s-a supus si a plecat tras de manuta.

Acum ce sa zic… nici parintii nu mai sunt ce erau domle! Auzi, sa ma traga mucoasa aia de mana! Pe vremea mea…

Sa frecam menta in mod organizat

Ziua de Vineri este cea mai frumoasa. Este ziua in care renaste speranta linistii si relaxarii. Stii ca vor urma doua zile in care vei fi doar al tau. Ziua de vineri este ziua care o poti termina cu o betie inconstienta pentru ca a doua zi nu ai nici o repnsabilitate. Ziua de vineri o poti termina prin orice activitate care presupune mult timp pierdut si fara sens. Ziua de vineri este perfecta. Zilele de sambata si duminica nu sunt perfecte. Linistea si relaxarea sunt bantuite de certitudinea ca luni o vei lua de la capat. Ca nu se termina.

De aceea cred ca fericirea nu vine din faptul ca faci ceea ce vrei, ce iti place, fara constrangeri, ci din faptul ca poti spera, ca maine va fi cum vrei tu, ca te poti detine. Fericirea este doar promisiune si speranta. Suna a Gustave LeBon, nu? Si totusi refuz sa cred ca ne identificam cu turma. Iac-asa, na!

Plictisuri

Este dimineata si strabat haosul bucurestean cu un metrou obosit care mai mult sta decat merge. Am renuntat la masina in favoarea metroului pentru un timp mai scurt in care pot ajunge la job, dar mai ales pentru ca pot asculta linistit muzica si pot citi. Mai mult, turma imi mai risipeste din singuratate.

Nu am nimic interesant de povestit astazi. De aceea voi reveni la plictisuri.

Ce citesc pe metrou? Citadela de Saint-Exupery. E fantastica si ma deconecteaza de prezent incat de cateva ori am uitat sa cobor in statie si a trebuit sa fac cale intoarsa. Ce ascult? Pai playlistul d-acu’ ii foarte diversificat. O babilonie ce mai… Lisa Ekdahl, Norah Jones, Queen, Greenday, Pantera, Rage Against the Machine, Type O’Negative, Florin Chilian, Timpuri Noi, Omul cu Sobolani and more. Dimineata optez pentru cele mai linistite iar seara, cand las in urma jobul, Pantera este varful isteriei personale. Jobul e sevraj, drumul spre casa-i supradoza. Acasa plutesc si lumea mi-e ireala. M-am dezindragostit de nevasta si am inceput sa ma iubesc. Ce ciudat, nu?

Pentru cei care cred ca au inteles ceva din postul asta: dati-mi si mie un semn. Sincer, nu mai pricep nimic. Da’ nimic tu… zau!

Senzatii batranicioase

Astazi am senzatii batranicioase. Nu tu chef de munca, de bere sau plimbari. Doar senzatie de oase sfaramate, dureri de spate si de cap, ameteli si vertijuri obositoare. Am chef de lancezit in pat sau fotoliu si de citit fara respiro. Mi-ar placea sa pot citi o carte noua, sa o pot mirosi pe indelete si sa simt textura paginilor. Ma fascineaza zgomotul paginii cand descoperi mai departe ascunzisurile mintii autorului. Fascinatia asta ma obsedeaza din scoala generala si se datoreaza profei de romana. Ne citea previzibil si impaciuitor, umezindu-si degetele, separand paginile unele de altele, si intorcand fiecare pagina atat de respectuos incat imi parea o inchinaciune. Cu timpul am invatat sa apreciez cartile vechi pline de praf care ma sufoca cand le adulmec.

Cititul este o senzatie batranicioasa. Orice activitate care presupune pasivitatea fizicului o consider batranicioasa. Degustatul vinului este la fel. Sahul se inscrie tot aici. Cititul ziarului pe indelete – idem. Cu toate astea, batranetea – desi este definita de lipsa activitatii fizice – imi pare spatiul temporal cel mai indicat pentru dezvoltarea marilor intimitati intelectuale. Acum, mintea pare mai vie ca niciodata, mai cuprinzatoare, mai inteleapta si, nu de putine ori, mai tacuta. Ce deosebire intre proaspat si invechit…

Cu cat mai tanara mintea, cu atat abereaza mai mult si fara sens. Batranetea te invata sa taci si sa astepti. Probabil acesta este si motivul pentru care nu am auzit de bloggeri aflati la senectute.

Incep sa cred ca am ratat un bun moment de a tacea. (un citat- nu mai stiu al cui – poate ma ajuta cineva)

Ce vor barbatii

Aztazi pe metrou mi-a cazut privirea pe un ziar (habar n-am care) cu un articol ce deconspira ce vor femeile. Parerea mea este ca nimeni nu stie ce vor ele, cu atat mai putin ele. Iar articolul parea scris de o tanti frustrata care nu stia ce-i bucataria, aspiratorul sau sexul. Mai cred, de asemenea, ca asta este un subiect pe care il poti analiza in jde mii de directii fara a ajunge la o concluzie generalizata valida. Mai mult, cred ca ne concentram prea mult pe ce vor ele decat pe ce vrem noi. Dorinta asta de a gasi rezolvarea ciondanelii dintre el si ea nu poate fi satisfacuta prin descoperirea vrerii ei. Dorintele sunt schimbatoare si refuz sa traiesc ghicind si multumind pe cineva. 

Ca reactie, iata ce vor ei (sau cel putin eu):

O vad pe strada, fara machiaj sau lentile de contact, cruda si fragila, detinatoare majora de feminin, arborandu-l discret pe “vin-o-ncoace”. Discreta in gest si pasionala in privire, cu dorinta pe buze si culori aprige in ochi, plangand ca un copil in fata refuzului si apucand vorace mana intinsa. Raspunde cu glas plin si nu refuza discutiile cu miez. Stie sa si taca. Cunoaste raspunsul dar uneori ma lasa sa il ghicesc eu ca intr-un joc de copii neghiobi, razand rotund si mangaindu-mi barba. Ma acopera cu ea cand sunt beat si imi simte cu nostalgie mirosul de vodca din barba iar a doua zi ma bodoganeste discret, ingrijorata si fara suparare. Isi schimba sentimentele ca o furtuna si nu pot intui de ce, decat cand este prea tarziu. Prietenii mei sunt si ai ei. Oamenii din realitatea ei sunt cruzi si rai, asteapta un moment de slabiciune din partea noastra. Ceilalti ii castiga greu increderea. Cei care o fac se bucura de ea pentru totdeauna.

Ma striga infricosata cand este singura si ma impinge cu echivoc cand sunt aproape. Ii plac florile aduse aiurea, fara ocazii. Nu bea alcool, dar se imbata uneori pentru a-mi face pe plac. Ii place sa o tin in brate. Ii pot auzi sforaitul usor, capricios, de fetita rasfatata. Are miros de prajituri si vreau sa o musc pana ii simt sangele pe gingii. In pat e timida dar si domina. Este imprevizibila si nu poti cunoaste regulile jocului. E delicata in gest si stie asta. Ii dau si spune razand poznas ca i se cuvine. Isi apartine si ii apartin. Ii plac lucrurile mici, fara sens, inutile. Sunt fascinante si poate colectiona oricate i-as aduce.

Dimineata se trezeste prima si vrea sa faca dragoste ciufulita si cu miros de noapte. Ii place sa imi aduca ceasca de cafea si ma priveste in tacere cand imi fumez tigara. Ganduri ciudate si fara numar ii trec prin minte in timp ce imi suporta fumul si tacerea matinala. Ma trage incet la dus. Se spala cu apa calaie si sporovaieste in nestire despre ea, prietene, carti si familie. O ascult si nu inteleg nimic. Rade si renunta. Miroase a proaspat si am chef de ea. Ma refuza promitator.

Ii place aceeasi muzica si ma lasa sa ascult aceeasi melodie in nestire. Cand sunt trist imi aduce paharul cu vin si ma lasa sa fumez cat vreau. Se incolaceste in jurul meu si este cu mine. Plangem si radem impreuna. Ii place sa imi spuna “tu” si ma atinge incet, parca sa nu ma sparga. Cand o supar imi spune pe nume cu un glas incet si spart. Imi crapa obrazul si ma simt al nimanui. Ma tine de mana pe strada, in casa, in masina. Daca plec, ma cauta repede, ridicand capul si saltandu-se usor pe picioare ca intr-un joc copilaresc de sotron. Ma suna in nestire la telefon, pentru a-mi auzi glasul, sub pretextul a tot felul de nimicuri.

Trateaza prostiile cu maximum de seriozitate si lucrurile importante ii sunt totuna. Nu crede in dumnezeu ci in altceva imperceptibil. Vrea tot ce nu poate avea si isi pierde interesul pentru tot ce are. Ii place sa fie femeie, sa fie dorita si privita. Nu recunoaste lucrul asta decat in pat. In rest se ascunde de ea si de ceilalti.

Cam asta este pe scurt ce imi doresc. Astazi. Maine se schimba calimera. Succes in descoperirile voastre.

Excitarea descifrarii

Astazi job. Fugit de excell si office si tabarat pe mancare si 89 FM in masina. 2 ore de dilaila sau limpezire a creierului – cum vreti sa-i spuneti. In final ajung in Auchan. Interes de serviciu. Ma respect si imi acord 20 de minute ce dureaza o vesnicie. Dar ce vesnicie… Ma plimb printre putinele carti interesante. Citesc. 20 de minute devin 40. Astept la casa. Am luat G. Liiceanu – “Apel catre lichele” (citita din liceu dar un must have al bibliotecii visate – in orice caz merita recitita), N. Djuvara – “O scurta istorie…” (salivez la gandul devorarii ei) si J. Cocteau – “Opium. Jurnalul unei dezintoxicari” (carte de baie cu apa racita de 2 ore si lumanari, carte de scrumiera in dreapta si pahar cu vin in stanga).

Revin… Astept la casa. Bip. Bip. Bip. 72,34 lei va rog. Ultimul bip apartinandu-i lu’ Cocteau. Fata cu bipuri si cosuri priveste titlul. Opium, jurnale, dezintoxicari. Se uita la mine si afisaza o grimasa dezgustata si primeste banii in sila. Ce-o fi zis in putina ei minte? Ete si la asta. Cravata, costum. Ai fi zis ca e om serios. Drogatu’ dracu…

… dar ce vesnicie… Nu cred sa mai existe alte momente in care sa fiu atat de sigur ca fac alegerea corecta. Sunt multumit de mine si de ceea ce va urma intre mine si carte.

Coliva ca o prajitura

Am gasit o caruta de bloguri cu si despre moarte. Cu si despre existenta, vise, sperante si descarnari. Cred ca nu am mai gasit nimic interesant despre subiectele de genul asta de cand am implinit 7 ani si intr-un puseu imaginativ bolnav am realizat ca voi muri. Atat. Nu cred ca exista o alta revelatie care sa completeze intelegerea acestui fapt. Inteleg ca mor sau voi muri. Asta-i tot. Pot sa interpretez lucrul asta in cincizeci de feluri bolnave, insa perceptia mortii va fi – si este - strict personala.

Cu siguranta voi muri (lent sau subit – n-are importanta), voi fi expus pentru sedinte foto, lumanari si colive si-i voi privi de sus pe ceilalti cacandu-ma pe mine de ras. Asta este o interpretare personala. Dar evenimentul in sine nu va fi schimbat cu nimic de catre perceptia mea. Analizele pe text, interpretarile, perceptia mortii sunt ne-importante. Acestea dispar odata cu intamplarea mortii. Trecerea in nefiinta, odata intamplata, e simpla, discreta si neinterpretabila. Doar este. Nu cred ca moartea necesita explicatii. Odata perceputa devine neinteresanta.

Fie vorba intre noi

Revin astazi cu un citat din “Lev Tolstoi despre Dumnezeu si om din jurnalul ultimilor ani”. Surprinzatoare poza a realitatii romanesti si de aiurea din ziua de azi. N-am alte comentarii.

“Exista patru categorii de lucratori ai lui Dumnezeu, adica patru moduri de a savarsi faptele vietii, asemenea unor categorii de lucratori care muncesc la stapan. Prima categorie sunt lucratorii care nascocesc metode de a-i face pe plac stapanului in afara programului de lucru si de aceea isi permit sa nu-si indeplineasca munca ce li s-a incredintat. Acestia reprezinta diferitele doctrine religioase cu dogme ale credintei si ispasirii, taine, rugaciuni s.a.m.d. A doua categorie sunt lucratorii care in loc sa munceasca isi irosesc toate fortele ascutind, curatand, protejand uneltele muncii, si muncesc din ce in ce mai putin fiindca sunt ocupati cu ingrijirea uneltelor si fiindca se tem sa nu le strice. Acestia sunt oamenii care, in loc sa-si consume fortele trupesti pentru lucrarea lui Dumnezeu, se ingrijesc de trupurile lor, pentru a le putea pastra cat pot de mult. A treia categorie sunt lucratorii care nu-l cunosc pe stapan si nu vor sa-l cunoasca nici pe el, nici lucrul care li s-a incredintat, ci fac o munca pe care si-au inventat-o si pe care o considera cea mai importanta pentru ei. Acestia sunt oamenii care nu recunosc ca exista un principiu moral obligatoriu, nu-l recunosc pe Dumnezeu, si de aceea isi nascocesc tot felul de preocupari straine de Dumnezeu, preocupari politice, stiintifice sau asa-zis culturale. A patra categorie sunt cei care depun toate puterile sufletului si trupului spre indeplinirea lucrarii lui Dumnezeu: sporirea in sine, iar prin aceasta si in altii, a constiintei lui Dumnezeu, a iubirii exprimate prin fapte, vorbe, ganduri. (8 septembrie)”

Foame si sange

Ma cac pe ea de viata. Nu stiu unde dracu muncesc altii dar eu nu am parte de colegi normali. Neamuleeee!!! Astia nu mananca deloc bai, nu vor potol, nu baloteaza, nu ciufulesc ariciul… n-au nici o treaba. Mai nasol e ca nu poti comanda si tu o ciorba de burta sau ceva de unul singur (ca sa te trezesti din mahmureala datorata sedintei de redactie d-aseara). Mocofanii astia de fac catering sau livrari vor cantitati d-alea de neam prost. Da ce ba nehalitilor, m-a fatat maica-mea cu burta si lant de aur?

Ma duc la Sacalu si il intreb “hai ba carnatule te bagi la o pizza, la niste cartoafe, niste momite ceva?”. ‘ce ca “ba io nu mananc o pizza intreaga”. Da ce ba rahiticule, somalez in devenire ce esti, te platesc astia si pentru ulcer? Ai spor de periculozitate? Ce negociere de salariu ai avut ba?

Daca ii intrebi pe ceilalti nu baga in ei altceva decat biscuiti, mere sau eugenii. Pai d-asta ies din voi numai idei proaste bah!! Pai ce dracu sa mai gandesti cand te roade parshu pe interior si n-ai in tine materie prima nici cat sa prestezi la buda. Pai sta marmelada in tine si cate 5 zile in ritmul asta. Auzi la ei… De ti-e foame baga o cafea si tigara si-ti trece. Bai tantalailor, si eu vreau sa-mi treaca dar nu definitv. Mai are mama pana termina cavoul familiei.

Ti-ai dracu cu caloriile voastre cu tot. Si cu cat ma oftic mai tare cu atat nu gasesc pe nimeni sa se bage la o macaroana ceva acolo. Toti chitrosii. Pai nu fac bine doreii care asfalteaza in fata firmei? 2 metri patrati pe zi. Restul zilei se bronzeaza, beau Noroc si mananca. Chiar si astia mananca bah! Si se si perpetueaza!

La dracu’… vorbesc singur ca prostu’. Toti e la masa. Numai noi, pulimea facem foamea. Va urasc!

Apropos – vreun job liber, ceva? Rog oferte doar din partea firmelor serioase care ofera pauza de masa 2 ore si cantina.

Muzicuta si Oboiu’

Pentru a incepe ziua de munca intr-o nota optimista recomand celor ironici si cu un simt al umorului cel putin moderat sa asculte (in masina, metrou sau aiurea) Partizan – Banii sau Lumea Tacerii. De fapt tot albumul se prezinta in aceasi nota absurda, dar atat de realista si centrata pe socialul romanesc incat, personal, ma ingrozeste. Neuronii se descarca in ritmuri grotesc de reale, sinapsele clacheaza euforic pe ritmuri ironic manelizate iar superficialitatea intensa si misto-ul de calitate te fac sa te simti ca un zeu printre “maimut”. Nu va speriati daca pareti ciudati in metrou si observati ca unele fete adormite se intorc si va privesc interogativ. Exista o foarte mare probabilitate sa fi ras involuntar datorita “Dusmaniei” lui Artanu urlata atat de melodic de Iliescu.

Ah, da. Sa nu uit de “Dedicatii” care sunt atat de absurde si fara sens incat sunt delicioase. Ascultand aceste aberatii dimineata, realitatea de a fi roman devine cel putin suportabila. Un album inutil pentru cei blazati, insa energizant pentru cei in cautari si vesnic nesatisfacuti de viata.

P.S.

Stiu ca Partizan nu mai sunt in trend (nu ca ar fi fost vreodata).

LOL. Sau radea ca proasta.

Un banc auzit la nevasta-mea aseara.

“De ce nu calci cu masina un tigan pe bicicleta? Pentru ca s-ar putea ca bicicleta sa fie a ta.”

Genial! Mi s-a inseninat ziua. Am chef de lucru acum…. pacat ca se termina programul.

Pareri plictisite – cosmaruri de amiaza.

Astazi este prima zi de munca de dupa concediu. Am inceput jobul ca ne-omul … la mijlocul saptamanii. Lenea imi da tarcoale iar cosmarurile de azi noapte mi se adeveresc prin exceluri si cereri de promotii. Colegii se bucura ca am revenit. Nu ca le-ar fi fost dor de prezenta mea … insa vor sa bea o bere linistiti fara sa se mai gandeasca si la excelurile si promotiile mele. Le au pe ale lor … sau nu. Cui dracu ii pasa.

Mda… am revenit la munca. Ce dracu caut eu aici … nu-mi era bine pe malul marii cu berea sub nas? Deh, responsabilitatile adultului. Senilitate galopanta, asta simt si asta traiesc. Zi de zi. M-am obisnuit. Vorba lui A. Andries: “Bea apa rece / Si poate-ti trece”.

Mi-e lehamite sa vad inventare, prognoze, contracte, comenzi si alte cacaturi. Mi-e lehamite incat daca ar intra unu-n firma si ar mitralia toti carnatii de aici (visez si eu … no harm done) nici macar nu mi-as scoate degetul care cauta frenetic bilute in nas.
Citeam acum cateva zeci de minute un articol cum ca niste Dorei neaosi romanesti asistau pe undeva prin Moldova la innecul unei pustoaice de 14 ani. Ea a murit. Ei au facut poze. Baaa, tara de pacat ce suntem!! La noi viata chiar bate filmul!! Teatrul absurd, Ionescu sau Guy Ritchie sunt copii palide ale realului absurd. Nu spun ca ar fi trebuit sa sara toti in apa sa o salveze. Nu tot omul are oua precum Nastase. Insa cred ca retinerea si discretia in fata mortii celui de langa tine sunt minimul pe care il putem face. Moartea ar trebui sa fie o ocazie de buna-cuviinta si retrospectiva asupra propriei vieti. Retinerea momentului (post-factum sau nu) pe sticla sau hartie foto da dovada de superficialitate, de odihna prelungita a creierului astfel incat apare nevoia memorarii evenimentului pe alt suport decat cel lasat de mama natura (nu aia din Libertatea ci aia reala).

Trist. Foarte trist. De aceea ma simt acum frustrat si nesimtit. De-asta mi-e lehamite si vreau sa treaca viata pe langa mine fara sa o mai simt. Astfel propun urmatoarele completari la incheierea lu’ Badea. Mircea Badea.

1. Traim in Romania si ce daca.
2. Traim in Romania. Muriti.
3. Traim in Romania. Cerem vize de State.
4. Traim in Romania. O declaram nula.
5. Traim in Romania din pacate.
6. Traim in Romania. Murim pe unde apucam.
7. Traim in Romania. Cum procedam?
8. Traim in Romania. O vindem oricui interesat. Negociabil. Rugam seriozitate.

Orice alte propuneri cu sclipici, paietute si zorzoane sunt bine venite. Insa ale mele sunt cele mai reusite. Am zis!

Cine se trezeste din vacanta ajunge la romanica

M-am intors. Nu, nu pe blog, ci acasa. Adica acilea la romanica. Mi-am facut si eu un pustiu de bine si m-am expulzat intr-o mica vacanta peste hotare. Am plecat (cu intarziere – binenteles) de la Baneasa lasand in urma gandacii, mucii si cacatii din bude, injurand cu obida (in gand) concetatenii mei taximetristi, chistoacele de pe jos si carnatii ascultatori de manele cu paietute si maieuri Marlon Brando trase peste burti. Eram fericit ca plec si ca baschetii mei vor prelua durerea de a fi om intr-un trup de roman. Schimbare totala in Venetia. Oras de poveste care te indeamna sa ii atingi fiecare zid, sa calci fiecare dala de piatra si sa casti gura ca un debil mintal la toate minunatiile pe care le-au gandit si pastrat unii care nu au fost romani. Orasul te invita in neghicite cotloane, ascunse de turisti, in curti interioare si gradini private unde zambetul este omniprezent si gratarul cu mici lipseste cu desavarsire. Istoria si vechiul te apasa confortabil simtindu-te acasa pe banca, sub o arcada sau alaturi de pisicile si porumbeii netulburati de turisti. Artele sunt prezente peste tot sub toate formele, fac parte din cotidian. Doua zile am redevenit copilul care admira fiecare copac ascuns intre betoane si pipaia fiecare statuie de muzeu ca pe un miracol.

Ne-am cumparat pacea sufletesca cu multi euro (pentru buzunarul nostru). A meritat fiecare centima.

Continuam drumetia noastra pentru alte trei zile in Florenta. Oras care ma transforma in pitic, ma apasa prin trecutul lui si prin oamenii care l-au inaltat. Oamenii sunt prezenti in fiecare statuie, fiecare panza pictata sau zid dantelat si pastelat. Uimirea ma debilizeaza (din nou) in fata Domului, in gradinile lui Michelangelo sau in fata lui David. Stau in fata resedintei familiei di Medici, Palazzo Vechio, printre oameni impietriti de secole in marmura neverosimil de reala, si tot ce inseamna acasa imi pare departe. Foarte departe. Frumosul si bunul simt ma intampina la cafenea dimineata unde mananc cate ceva si imi beau cafeaua. Tigara de dimineata ma expulzeaza intotdeauna afara din cafenea. Insa fara parere de rau. Zidurile imi zambesc, dantelariile din jurul ferestrelor se lasa cercetate iar cuvinte latinesti scrise cine stie cand pe arcade si alte structuri se lasa anevoios descifrate. Nu stiu cand fumez tigara si cand aprin alta. Timpul trece singur fara a-l mai cantari.

Bicicleta inchiriata ma poarta catre descoperirile (pentru mine) urbane si realizez cu surprindere ca masinile, troleibuzele, autobuzele si motocicletele nu ma claxoneaza si asteapta cuminti sa ma pierd pe stradutele laterale. Autobuzele si masinile opresc chiar daca traversezi prin locuri nepermise. Uimirea si placerea aflarii orasului si a istoriei lui nu sunt umbrite de grija ratacirii caci fiecare straduta, piateta sau alee nesemnificativa este semnalizata (vizibil si la ambele extremitati). Grija estetica pentru fiecare “plazza” sau straduta ma uimeste. Casa fiecaruia se extinde in strada prin atentia pentru detaliu si frumos. Ma gandesc ca orasul asta traieste prin oamenii ce il cladesc si il ingrijesc zi de zi, iar fostii “cetateni” traiesc si acum in orasul asta. Zidurile, arcadele, statuile, usile grele, dalele roase de pe strazi ii pastreaza vii. Istoria exista si se cladeste in fiecare zi.

Plecam. 4 zile in Cinque Terre – Monterosso. Regiune protejata de UNESCO din ‘97 si devenita Parc National in ‘99. Se ajunge doar cu trenul. Masinile nu pot intra aici. 5 orasele pescaresti cladite timp de secole de tarani perseverenti care au terasat muntii ce se pravalesc pitoresc in apele de cristal ale Marii Ligurice. Te-ai gandi ca, vorbind despre niste tarani presati de greutati si de nevoia de a supravietui, pitorescul ar trai doar in natura nu si in asezari. Stradutele ma readuc la un acasa visat si niciodata intalnit, viata simpla si grija pentru pentru frumosul auster ma plesnesc peste simturi si ma trezesc. Prejudecatile se dilueaza iar potentialul uman imi apare intr-o alta forma. Asezarile se impletesc cu salbaticia. Porturi de dimensiuni liliputane cu apa limpede ce te lasa sa ghicesti pestii si stancile gratios roase de vreme si ape, drumuri sprijinite in munte si care parca stau sa cada de la zeci de metri in valurile albastre-verzi, greierii din maslini iti macina placut creierii urbanizati de excel iar randuri de vita de vie se infatiseaza surprinzator pe muntele terasat cu atata truda. Murele, salvia, rozmarinul, aloe vera si alte plante de Mall cresc la tot pasul. Pisicile stapanesc strazile, cearsafurile umede asteapta la ferestre sa se usuce, bancutele suporta umile batraneti linistite. Mi-e bine si ma simt acasa in fiecare golf si padurice. Terasele mici si cochete, wine-bar-urile, cafenelele sau gelateriile primesc fara discriminare batrani hatrii si vorbareti, tineri nepasatori sau copii care trag matele impasibile de coada (insa fara efect). Biserica este plina dimineata si seara.

Imi regasesc linistea si uit timpul.

Revin pe aeroportul Baneasa. Gandaci, muci si cacati in bude. Taximetristi cu burti, telefoane manelizate si sclipici care arde retina.