Eu ce scriu?

Păi nu am ce scrie… Asta, aşa, ca răspuns la un îndemn pe care mi-l dau aproape în fiecare zi. Păi nu am ce scrie. Nu escaladez munţi şi nu mă dau cu maşina noaptea prin Bucureşti. Nu merg în safari şi nici nu sar cu paraşuta. Şi chiar şi aşa… Nu ar fi genul de întâmplări pe care să le comentez pe blog. Mi-ar părea irevelante. Nu m-ar defini ca întreg ci doar ar reda trăiri de moment. Aş scrie dacă mi s-ar revela sensul vieţii, fisiunea la rece sau grătarul perfect. Însă astea nu mi se întâmplă. Timpul meu este la fel de umplut cu prostii cum este şi al prietenilor mei. Dacă aş vizualiza retrospectiv momentele cu adevărat interesante din ultimul an din viaţă cred că m-aş rezuma la unul singur. O baie fierbinte cu un pahar de vin, o ţigară şi mândra alături, discutând despre Dumnezeu şi despre cum îl percepem zilnic. Păi vedeţi? Nu am ce scrie… O întâmplare atât de banală nu poate genera trafic pe blog. Nu am crime, n-am mai făcut demult un accident cu maşina şi nu m-am bătut cu vecinii. Iar despre sex… ce ştiu eu ?…

În schimb, aş putea scrie despre cum m-am schimbat, şi asta, aşa, ca un exerciţiu psihologic de autocunoaştere.

Sau aş putea să îmi interpretez visele aşa cum făceam în facultă.

Sau aş putea să intepretez comportamentul unei persoane întâlnite întâmplător pe stradă (adică first time).

Sau aş putea să povestesc cum mă întâmpină motanul în fiecare seară când ajung acasă.

Sau aş putea reda boscorodelile lui R. din fiecare seară (pentru că fac în fiecare seară ceva ce nu trebuie – deşi sunt cam aceleaşi lucruri).

Sau… Acum zău… Ce ştiu eu?… Pe care din cele “Sau” de mai sus le-aţi citi?

Votul meu

Suntem un popor neomogen. Acţionăm haotic, individualist, fără o implicare reală în viaţa comunităţii. Existenţa comunismului a lăsat urme adânci în modul nostru de raportare la celălalt iar acest lucru încă mai este vizibil în felul în care înţelegem să ne trăim vieţile, în modul în care îi tolerăm pe cei din jur. Comunismul a însemnat uniformizarea maselor, idealurilor şi gândirii. Comunismul a însemnat frică de sistem şi învrăjbire a indivizilor. Singura raportare reală şi acceptată a cetăţeanului socialist era cea legată de stat şi partid. Omul nu se putea manifesta decât raportându-se la cârmaci, la noul om, la reprezentanţii partidului. Ştim foarte bine că acesta era un joc de scenă, o piesă proastă jucată la nivel naţional. Teama cetăţeanului de a fi descoperit de partid că nu se înscrie în imaginea promovată de acesta a dus la izolare afectivă, la ipocrizie politică, culturală şi chiar comportamentală în viaţa de zi cu zi. Sub comunism, deşi declarativ eram în slujba partidului, ţării şi strălucitului cârmaci, realist vorbind fiecare era cu mă-sa, fiecare se susţinea pe sine prin orice fel de metodă iar nepăsarea de celălalt caracteriza cea mai mare parte a populaţiei. Liantul dintre oameni a fost distrus, individualismul s-a împământenit.

Astăzi, după 20 de ani, deşi într-o mai mică măsură, ne aflăm în aceeaşi situaţie iar generaţia ce ne urmează este formată după acelaşi calapod. Deşi resortul individualismului actual este altul (nevoia de afirmare prin metode mai mult sau mai puţin capitaliste) efectele sunt aceleaşi. Toleranţa a rămas un deziderat, conceptul de comunitate nu poate fi încă însuşit de românul care simte încă nevoia să beneficieze doar el de “ceva”.

Nu ne pasă când parcăm maşina pe trotuar care va deranja pietonii aflaţi în trecere, ne gândim strict la nevoia noastră. Nu ne interesează de coada formată la ghişee, încercăm să ne strecurăm în faţă. Nu ne curăţăm zăpada din faţa casei sau magazinului, aşteptăm să o facă altcineva pentru noi. Nu ne protejăm spaţiile verzi, le distrugem pentru eventualele beneficii sau pur şi simplu din nepăsare.

Simţul proprietăţii şi apartenenţei la o comunitate se termină în momentul ieşirii din casă. Avutul public este al celorlalţi şi merită furat, vandalizat, distrus. Nu facem parte din comunitate, oraş sau ţară. Deţinem doar proprietăţi de care avem grijă, restul ţării este al nimănui. Atâta timp cât nu ne vom implica în viaţa comunităţii ca extensie a vieţii noastre de zi cu zi, România de astăzi va fi şi cea de mâine. Din păcate, nu cred că schimbarea mentalităţii poporului român şi asimilarea conceptului de comunitate va avea loc în cursul vieţii mele. Mă îndoiesc că acest lucru se va întâmpla atăta timp cât nu ne educăm copiii în acest sens, atâta timp cât nu înţelegem că viaţa în comunitate presupune compromisuri necesare şi dezbatere activă pentru o viaţă liniştită.

Rămân surprins de obtuzitatea unora când cer clasei politice, aparatului administrativ, etc. ruperea de “cercurile de interese” care ghidează politicile oricărei instituţii. Dacă vrem să progresăm social, trebuie să acceptăm faptul că prezenţa unui cerc de interese în spatele oricărei acţiuni este absolut necesară. Interesul unui cetăţean sau al unui grup de cetăţeni este singurul resort spre rezolvarea problemelor şi dezvoltarea socială şi economică. Trebuie să fim realişti, nu putem cere rezolvarea unor lucruri fără ca cei care “rezolvă” să nu aibe beneficii. Când vom înţelege acest lucru vom putea accepta şi realitatea existenţei cercurilor de interese. Astăzi, în media românească se vorbeşte despre cercurile de interese aşa cum se vorbea despre occident în perioada comunistă. Mi-e teamă că nu înţelegem faptul că interesele sunt singurele resorturi ce pot ghida politicile economice, sociale şi chiar culturale. Când vom înţelege acest lucru, vom putea acţiona coerent şi productiv pentru societatea în care trăim. Cercurile de interese există în orice societate civilizată şi sunt reacţia normală a diferitor clase sociale şi financiare care doresc să îşi apere interesele şi stilul de viaţă. Societatea românească respinge această realitate “imorală”. Societatea civilă românească trebuie să accepte această stare de fapt, iar acest lucru nu se poate întâmpla decât prin dezvoltarea simţului apartenenţei sociale la o comunitate. Când vom aparţine într-adevăr unei comunităţi, vom participa activ la viaţa socială şi politică a comunităţii respective. Masele îşi vor putea apăra drepturile doar organizându-se în comunităţi care se recunosc şi se susţin.

Din păcate, în România de astăzi, singurele cercuri de interese sunt cele financiare şi politice care nu îşi apără decât propriile interese (ceea ce este perfect normal). Noi ceilalţi, cei care trăim în afara acestor cercuri, acuzăm pasiv lipsa lor de implicare în rezolvare problemelor sociale, culturale, financiare, etc. pe care le întâmpinăm. Transferăm obligaţia noastră de a ne proteja interesele celor care nu ar avea nici un beneficiu dacă ne-ar proteja.

Nu, interesele noastre nu sunt reprezentate politic. De ce ar fi? Nu suntem organizaţi în acest sens. După cum spuneam, fiecare este cu mă-sa. Nu suntem o forţă pentru a impune politici care să ne întâmpine nevoile. De aceea, până când societatea civilă românească, adică eu, tu, el, ea, noi, vom fi dispuşi să facem compromisuri şi să identificăm interesele care ne unesc şi pentru care ar trebui să luptăm, nu putem decât să-i susţinem pe cei care ne reprezintă interesele într-o mai mare măsură decât alţii.

Nu spun că ar trebui să votăm pe Băsescu, Geoană sau Potârcă. Ceea ce cred este că fiecare dintre noi ar trebui să înţeleagă că trebuie să votăm în interesul nostru şi nu pentru fasole cu ciolan, nu pentru berea de la crâşmă şi mai ales, nu trebuie să votăm după simpatii sau antipatii. Votul este o afacere care ne poate costa viitorul şi trebuie să învăţăm să ne protejăm interesele.

Interesele mele, în acest moment, coincid cu cele ale lui Băselu. Din păcate nu există o alternativă (pentru mine) care să îmi reprezinte mai bine interesele. Dacă vouă vă sunt reprezentate interesele mai bine de Geoană, nu ezitaţi şi votaţi-l. Cel mai important este să învăţăm să ne protejăm interesele şi să nu mai votăm pe ochi albaştri şi pui congelaţi.

Bucăţi din mine

Erau buni prieteni, iubite sau parinţi. Ne strângeam la taclale şi ne confirmam rostul unii altora. Ofeream şi primeam fiecare acel ceva de care aveam nevoie în fiecare zi şi care ne aduna pe toţi într-un eu extins şi omogen. Ne orientam perseverenţi unii pe alţii în rătăcirile noastre zilnice şi ne încâlzeam sufletele gândind că ne aparţinem unii altora. Nu eram singuri. Existam şi ni se confirma constant că suntem reali.

Timpul s-a scurs şovăitor şi a lăsat în urmă suflete mai mult sau mai puţin amputate. Se spune că un membru amputat nu dispare imediat din mental. Cumva carnea înstrăinată încă rătăceşte printre sinapsele scurt-circuitate prematur. Nefericita victimă simte mebrul lipsă ca parte din ea, iar carnea dispărută încă doare, pulsează sau simte frigul.

Uneori poţi simţi şi sufletul amputat. Oferi şi primeşti într-un dans nebun al compromisului până când descoperi că bucăţi din tine s-au împrăştiat aşa aiurea. O bucăţică de suflet mamei, una fratelui, una iubitei sau prietenului. Este un dans, un iureş din care nu te poţi opri decât cu mult curaj şi uitând teama de a amputa la rândul tău alte suflete. Orchestra cântă şi toţi sunt spectatori voluntari ai dansului tău impus fără ştirea ta. Ieşirea ta din dans ar fi improbabilă. Oferi ceea ce se aşteaptă de la tine. O bucăţică colo, una dincolo.

Te trezeşti ciuntit, lipsit de tine şi sufocat de bucăţi de suflete împrumutate de la spectatorii dansului tău, ca nişte proteze neverosimile ce suplinesc goluri care încă mai dor, pulsează sau mai simt frigul. Descoperi oarecum indiferent că ceea ce credeai că eşti, a devenit doar o amintire, că ai devenit toţi. Tu ai dispărut încet, sau poate te-ai transformat şi ai devenit ceea ce se aştepta de la tine. Eşti un fel de animal mitic cu bucăţi ce nu îţi aparţin, ataşate stângaci dar de la care se aşteaptă o funcţionare model şi cel puţin similară cu cea originală. Devii o imagine grotească. Poate mai eşti acolo, ascuns de bucăţi de carne şi suflet împrumutate. Însă, precum un personaj grotesc de vaudeville, te supui firescului, de data asta fără final fericit. Îţi joci rolul grotesc, cu sentimente împrumutate, cu obiceiuri şi tabieturi deturnate de înfăţişarea ce nu îţi mai aparţine. Sub zecile de mâini, capete şi picioare care acum te definesc ca personaj, sub zecile de emoţii şterse şi iubiri cuminţi încă mai respiri şi îţi cauţi forma. Vorbeşti, mănânci, simţi sau plângi. Cu toate astea, totul îţi este îndepărtat. Cuvintele nu sunt ale tale, lucrurile nu au gust sau miros, trupul şi sentimentele nu îţi mai aparţin. Frânturile de suflete menite să te completeze pun stăpânire pe tine şi le aparţii. Acţionezi corespunzător, cuminte. Nu faci mişcări bruşte şi nu provoci. Acţionezi cât îţi permit limitele impuse şi aşteptările celor din jur.

Amintirea bucăţilor din tine, pierdute încet şi cuminte, încă există. Poate că golurile mai dor, însă, precum carnea amputată, vor dispare şi într-un final vei închide ochii şi vei uita. Te vei retrage cuminte într-un colţ în camera ta întunecată. Vei asculta şi vei aproba leneş din cap. Gândurile îţi vor fi liniştite iar liberul arbitru îţi va apărea clar ca un gând nebun, adolescentin. Îţi vei găsi locul, vei fi cel care spune da şi uneori nu. Vei cunoaşte atât de bine limitele încât nu te vei mai avânta să îţi afirmi dreptul la forma, culoare sau reacţie. Sufletul tău amorf va căpăta forma delimitată de alţii – prieteni, iubite, părinţi morţi demult. “Tu” nu vei mai avea contact cu “ei”. Vei sta împăcat în obscuritatea colţului tău, şi vei răspunde cuminte, pavlovian la ce se întâmplă “dincolo”. Vei fi fericit. Ce este “dincolo” nu te va mai atinge şi nu va mai durea. Este adevărat, nu vei mai fi prietenul, iubitul, copilul lor. Dar va fi călduţ şi bine.

Gânduri de amiază. Iubiri de iarnă.

Halucinam. Pe ea o vedeam ca un înger, precum în pozele sepia cu colţuri boţite ale bunicii. Aureola aia galbenă din imaginaţia mea o regăseam în fiecare zi deasupra ei când aveam norocul să o văd. Uneori îmi spunea de cine îi place şi râdea maliţios. Oamenii pot fi răi uneori. Eram un prost. Jucam un joc de lasă-mă că vreau. Îl jucam singur. O dată am văzut-o pe plajă. Purta o căciulă caraghioasă de lână în carouri roşii-galbene. M-am fâstâcit şi m-am oprit cu bocancii în nisip. Vântul mi se scurgea pe lângă urechi şi nu auzeam nimic. Îmi părea că râde. De mine, de altcineva sau atceva? O vedeam doar în relaţia bolnavă din capul meu. Doar eu eram inclus în acea poveste. Ea doar trăia. Stăteam uneori pe malul apei ore în şir. Îmi plăcea repetiţia valurilor din faţa mea. Nisipul rece şi vântul din faţă mă ţinea alert şi puteam să visez “la rece”. Cel mai mult îmi plăcea să fumez în timp ce mâinile îmi îngheţau. Mai merg şi acum pe plajă să-mi pierd gândurile aşa-aiurea. Acum, însă, descopăr că nu am răbdare pentru introspecţii curioase. Mi-e bine aşa amorţit. Uneori, fumând în vântul rece de iarnă şi cu valurile acoperindu-mi gândurile mă gândesc la ele, cele pe care le-am iubit sau am crezut că le iubesc. N-aş putea alege. Alegi atunci şi acolo. E stupid să crezi că iubirea este repetabilă sau măcar că va avea aceeaşi intensitate. Mi-aduc aminte de C. că mă întreba pe malul mării (şi ei îi plăcea nisipul) dacă o iubesc la fel de mult ca pe A. Am spus că da. Eram un prost. De unde aş fi putut şti? Cum aş putea compara o pereche de ochi sfredelitori cu buzele imperceptibil încovoiate şi arar muşcate uşor? Când a plecat plângând, ar fi putut să mă întrebe dacă o urăsc la fel de mult ca pe A. Aş fi spus că nu. Aş fi fost un prost. Comparam amintiri cu pasiuni prezente. Cum aş fi putut compara trecutul cu prezentul. Iubirile trăite erau acolo prin sertare prăfuite, cu gânduri, judecăţi şi verdicte. Avusesem timp să iert şi să mă şi acuz. Erau cazuri închise. Însă atunci, în momentul înfricoşător al adevărului, n-aş fi putut să îi spun adevărul, de ce o uram şi de ce fugeam. N-aş fi putut să recunosc ce mă acuza. Era prea acum şi prea aici. Iar eu eram un prost. Eram un prost nu pentru ceea ce făceam. Aş face şi astăzi la fel. Eram un prost pentru că mă minţeam, pentru că motivele erau false. Poate ar fi trebuit să îi spun că nu o înţeleg aşa cum nici ea nu mă înţelegea. Credea că nu o mai plăceam, ajungând chiar şi la platitudinea că aş înşela-o. O plăceam. Îmi plăceau sânii ei spectaculoşi şi fundul ei tânăr uşor intuit în blugi. Îmi plăcea şi părul ei care se rătăcea printre buzele crăpate de vânt. Îmi plăcea ea. Dar ea era doar atât. Nu găseam nici o fereastră spre sufletul ei şi nici ea către al meu. Eram doi proşti. Într-un fel a fost mai bine că am înşelat-o în mintea ei. Eu nu mai puteam să mă înşel în aceeaşi măsură în care ea avea nevoie să se înşele. Am vazut-o acum ceva timp cu un el. Râdea încet dându-şi capul pe spate. Nu ştiu dacă îl iubea mai mult sau mai puţin decât mă iubise pe mine. De ce i-ar mai fi păsat? Poate doar pentru vântul sărat de iarnă. Sau doar aşa, pentru un zâmbet dimineaţa la cafea.

Scrisoare către prietenul meu imaginar (patru)

Bună prietene imaginar.

Am bolânzit câteva luni în aşteptarea a ceva. Nu ştiu a ce, însă schimbarea nu a venit şi am descoperit că aşteptând ca lucrurile să se întâmple nu faci decât să înrăutăţeşti situaţia. Am aşteptat, am băut şi am fumat. A trecut aproape un an şi nu s-a întâmplat nimic.

Poate te întrebi ce s-a întâmplat de nu ţi-am mai scris de atâta timp. Păi m-am trezit un pic din starea mea psihotic-visătoare, cum ar spune unele persoane bine-intenţionate. Da, m-am trezit dimineaţă şi m-am spălat repede pe faţă. Apa curgea prin barbă însă sufletul era tot greu şi uşor în acelaşi timp. Ştiu, ştiu… apa nu curăţă sufletele, poate doar simbolic şi doar pe cele care mai cred în aşa ceva. Ascultă-mă, însă, mai departe. Am fugit să mă îmbrac repede-repede. Am tras pe mine ciorapii, cămaşa, pantalonii şi cravata (exact în ordinea asta – doar ştii cât de convenţional sunt) şi m-am privit în oglindă. Am rămas mască. Nu o să crezi ce am vazut. Ei bine, NIMIC!!! Nu eram acolo. Să nu mă înţelegi greşit… eram acolo, în oglindă, însă – în acelaşi timp – nu eram acolo. Nu am găsit nimic în privirea celui din oglindă. Ochii erau goi, fără strălucire sau dorinţă. Cel din faţa mea nu-şi aparţinea şi nici măcar nu mai era trist. Pur şi simplu exista.

Cred că îţi mai aminteşti cum mă priveam demult în oglindă. Îmi era teamă de ceea ce vedeam dar ştiam că mă uitam la un om viu. Acceptam bucuros prezenţa celui din oglindă. Acum, cel din oglindă era deja în altă parte. Cel din oglindă era al celorlalţi şi aparţinea deşertăciunii de zi cu zi.

Prietenul meu drag, psihoticul meu amic, cred că nu îţi mai aminteşti de promisiunea pe care ai facut-o pentru noi doi. Mi-ai promis că nu vei uita niciodată cine sunt şi că îmi vei reaminti întotdeauna pentru ce sunt. Am impresia că te-ai pus pe tândăleală. Ştiu, nu îţi place când eşti apostrofat, când te iau la bani mărunţi, însă trebuie să recunoşti că meriţi să te trag de urechi. Unde sunt halucinaţiile, visele şi alterarea realităţii? Cum aş putea să te numesc prieten dacă mă arunci în lumea asta? Când ai devenit atât de responsabil şi atât de “cu picioarele pe pământ”? Când te-a pătruns teama că vei pierde tot ce contează pentru el, ea, ei? Când au început să conteze pentru tine? Şi cel mai mult aş vrea să te întreb, când ai renunţat şi te-ai integrat în lumea asta insipidă?

Şi vreau să îţi spun încă un lucru. Să ştii că m-ai dezamăgit, probabil în aceeaşi măsură în care te-am dezamăgit şi eu. Cred că înţelegi că rolul acestei scrisori nu este unul acuzator. Vreau un armistiţiu. Priveşte totul ca pe un nou început. Crezi că mai avem şansa să trăim printre nori? Vreau totuşi să mă mai pot privi în oglindă. Tu?