Anestezii de iarna

În încăpere este răcoare. Oboseala te cuprinde încet şi zidurile devin din ce în ce mai reci. Aşternutul te îmbie cu mirosuri proaspete, tari, la fel de reci dar cu promisuni calde şi molatece. Ea este caldă, moale şi cu miros cunoscut. Stă lângă tine iar piciorul cald se încolăceşte cunoscut peste mijlocul tău. Muzica sună încet în surdină. Acorduri ştiute, familiar-hipnotice se propagă peste oasele şi carnea ta pe care o simţi cum pulsează, conţinându-şi sângele cald. Pleoapele se închid şi lumina roşie, filtrată de bucăţi din tine, îţi colorează imaginile sterpe, previzibile, liniştite. Din când în când, ea întoarce pagina şi suflă uşor, curbându-şi nările în pătura moale iar tu stai fericit în lumea ta, liniştit. O auzi, este acolo, şi totuşi eşti doar tu. Ea este lipită de tine şi totuşi departe. Ştii că mai tâziu îţi va pufăi încet în ceafă, în ritmul cine ştie cărui vis, iar şoldul te va durea sub piciorul ei, deja inert. Îţi va întoarce spatele şi se va depărta de tine. Ce ciudat… Seara, ea te acoperă iar tu fugi în lumea ta, iar dimineaţa vă găseşte în colţul ei de pat, asediată şi asediator. Parcă noaptea prelungeşte şi echilibrează balanţa vieţii diurne.

♦

Dimineaţa te găseşte agitat, oripilat de ideea unei noi zile de muncă. Îndeplineşti automat toate activităţile matinale – trezit, pupat motan, spălat, băut apă, îmbrăcat, aruncat gunoi, suit în maşină. Ieşi pe centură şi copacii se revarsă peste tine, albi şi noduroşi. Drumul scârţâie şi este aproape linişte. Ea îşi aruncă neverosimil pe faţa de copil tot felul de pomezi al căror rost nu îl percepi nici astăzi. Îi pui mâna pe picior şi îţi zâmbeşte. Din când în când tresare când vede câte un câine rătăcit ce se aventurează sinucigaş în faţa ta. Se supără când coduci imprudent sau dai muzica prea tare şi nu se mai poate concentra. Râzi în sinea ta aşa cum râde şi ea de tine când vorbeşti despre nimicuri.

♦

Într-adevăr… Ne naştem, trăim şi murim singuri. Însă cu cine?

Apoi, când m-am făcut mai mare…

Citind postul precedent mi-am dat seama că am vorbit mult despre ce faceam şi nu despre cine eram. Deci, să ne revenim…

♦

Am ajuns în punctul în care m-am mutat cu familia în ceea ce este casa copilăriei mele. În primii 4 ani, adică până pe la 14 ani, am mers la şcoală, am învăţat şi m-am jucat cu prietenii din cartier fără a pierde nici un moment. Îmi plăceau la nebunie jocurile de grup – frunza, hoţii şi vardiştii, 9 pietre, etc. La un moment dat chiar inventaserăm un joc în care ne împărţeam în două tabere şi ne urmăream aiurea pe valea Portului pentru a depista unde are tabăra cealaltă bandă. Nu pot spune cine erau “ăia buni” şi cine ”ăia răi”, însă cu siguranţă tabăra noastră se considera ca fiind “ză gud gaiz”. De obicei jocul începea undeva în iarnă, continua episodic şi se finaliza cu marea bătălie cu gornete de pe valea de sub blocuri unde ne făceam cazemate din iarbă cosită şi tot felul de cutii de carton. Pentru mine, şi cred că şi pentru prieteni, era ceva superb. Pe lângă ofticile pe care le sufeream cu toţi când pierdeam câte o luptă, toţi ne simţeam învingători. Oricum la acea vârstă, nici chiar evidenţa pierderii unei lupte nu ne-ar fi făcut să credem că nu eram învingători.

Evident, echipele erau de obicei cam aceleaşi – după afinităţi – şi îmi plăcea mai ales să am o echipă unită şi consensuală. Nu îmi plăceau diferenţele de opinii. Probabil atunci am deprins bazele unei comunicări asertive, care a fost ulterior dezvoltată, însă tot atunci am învăţat să cedez uşor presiunilor astfel încât să restabilesc echilibrul din comunicarea mea cu ceilalţi.

Astăzi sunt, cred, mai echilibrat şi îmi place să ascult, să discut. În continuare nu îmi plac diferenţele de opinii, nu într-un sens intolerant ci mai degrabă în sensul în care se creează un dezechilibru în raportarea cu celălalt, dezechilibru pe care simt nevoia să îl refac. Suport cu greutate discuţiile contradictorii pe care le simt ca neproductive, că nu vor găsi niciodată un numitor comun celor doi conlocutori. În astfel de ocazii tac sau aprob doar pentru a scăpa din situaţia conflictuală. Da, sunt un laş căruia îi place liniştea şi confortul sinaptic.

♦

În jocurile noastre erau, de obicei, 2 lideri: eu şi M, fiu de securist cu posibilităţi mai bune decât mine. M primea jucării de “afară”, ciocolată Toblerone, Pepsi sau Cola(!!!), maşinuţe teleghidate şi tot felul de jucării meseriaşe la care noi nici nu puteam visa. Binenţeles că oportunismul tipic copilăriei îi ghida de cele mai multe ori pe prietenii mei în tabăra “duşmanului”, astfel încât de multe ori victoriile mele se transformau în înfrângeri. Nu pot spune că îl uram pe M, dar nici nu pot spune că muream de dragul lui. Ulterior, după mai mulţi ani, am devenit buni prieteni, pentru ca din nou – după câţiva ani – relaţia să se răcească datorită distanţei şi diferenţelor de caracter.

Cred că nu mă înşel dacă spun că în aceşti ani din viaţă am deprins gustul pentru cinste, loialitate, respectare a principiilor. Probabil îmi doream ceea ce nu puteam avea în acel moment şi am ajuns să idealizez aceste trăsături.

Astăzi îmi plac oamenii care fac şi simt ceea ce spun, cei care se respectă şi îşi asumă ceea ce fac cu demnitate. Apreciez persoanele care văd mai mult în viaţă decât casă, maşină, copii, responsabilităţi. Îmi plac oamenii care se dezvoltă şi au întrebări, care caută şi sunt neliniştiţi pentru că înţeleg că viaţa este mai mult decât ceea ce credem sau vom crede vreodată că este. Apreciez genul ăsta de oameni pentru că înţeleg că sunt păsări rare şi influenţează vieţile celor din jur cum prea rar mai vedem.

♦

Tot în această perioadă m-am îndrăgostit prima dată. C era imaginea perfectă şi sufeream o grămadă pentru dragostea mea neîmpărtăşită. Povestea asta de dragoste infantilă a durat până undeva la 14-15 ani. Ei îi plăceau băieţii mai mari care ascultau Nirvana şi cântau la chitară, cu aspect rebel şi neliniştit. Eu eram, cel mai probabil, imaginea perfectă a convenţionalului. Învăţam, eram premiant şi – deci – conştiincios, citeam şi oftam pe malul mării, mă plimbam prin ploaie şi suportam măgăriile ţiganilor din şcoală. Eram un fel de geek al timpurilor respective. Anyway… sufeream, după cum ziceam, şi mă rezumam la a o visa cum o sărutam sau cum o ţineam de mână. Evident că ea şi cu prietenele ei se căcau pe ele de râs când mă vedeau. Şi eu sufeream ca fraierul… altă lecţie. Cu ocazia asta am învăţat să apreciez ceea ce am primit ulterior de la viaţă. Nu am fost niciodată un fan al cantităţilor cât unul al calităţii. Asta cred că a fost una dintre cele mai de căcat lecţii pe care am trăit-o în copilărie, însă şi cu cele mai avantajoase efecte pentru adultul de azi. Ulterior am mai întâlnit-o pe C prin clasa a 10-a şi am invitat-o la o cafea. Am trăit o dezamăgire cruntă când mi-am dat seama că era altcineva, că imaginea ei era doar o hologramă creată artificial şi într-un mod bolnav de mine.

Astăzi înţeleg că tot ceea ce văd, simt şi aud este filtrat de demonii mei interiori, de ţintele pe care le am şi pe care ştiu că este posibil să nu le ating niciodată. Ascult, văd şi simt dar întotdeauna mă îndoiesc. Doar aşa pot înţelege ceea ce percep cei din jur, fără ca percepţia mea să devină etalon singular. Este un model de toleranţă pe care îl pot înţelege şi aplica, mă reprezintă şi asigură confortul meu şi al celor din jur.

♦

Tot pe la 10 ani am trăit o mică dramă personală. Mi-amintesc doar şocul efectiv şi nu pot spune cum am ajuns în starea respectivă. Orice copil, când se joacă, intră într-o lume a lui. Beţele de chibrit devin cavaleri pe cai focoşi, cleştii de prins rufe – transatlantice care înaintează neabătute către destinele lor dramatice, creioanele de colorat – TIR-uri sau turisme, în funcţie de mărime, etc. Aşa m-a izbit pe mine că murim toţi. Într-un accident rutier dintre două creioane – regizat de mine, evident – am realizat că toată lumea moare într-un final. Şoc total. Am rămas cu creioanele în mâini şi nu îmi venea să cred de descoperirea pe care tocmai o făcusem. Adică mama, tata, frate-meu, toţi – da toţi – murim? Adică toată fericirea mea din viaţa imaginară va avea un final? Tot ceea ce îmi face plăcere se va termina abrupt, fără echivoc şi fără să pot face absolut nimic? Nu mi se părea corect. Nu puteam accepta ideea şi nu puteam înţelege cum lumea, viaţa sau ce naiba era chestia aia în care trăiam, mă mişcam şi respiram, se putea termina fără ca măcar să îmi pot impune voinţa. Cu timpul (a se înţelege aici mulţi, mulţi ani) am realizat că trecem singuri prin viaţă. Ne apropiem de alţii, ne reprezentăm prin ei, îi simţim aproape însă suntem singuri. Suntem singuri pentru că nu dorim să ne descoperim pe sine, nici măcar pentru noi. Ne protejăm de exterior de la început până la marele final, şi ne protejăm atât de înverşunat încât ajungem să ne protejăm chiar de noi înşine.

Astăzi am o relaţie destul relaxată cu Dl. Thanatos. Nu pot spune că moartea mă sperie. Acum câţiva ani, cu ocazia unei apropieri mai sufocante de final am fost surprins să descopăr că nu mă sperie aboslut deloc prezenţa presupusului final. Dacă până în adolescenţă eram curios într-un mod morbid de moarte, de semnificaţii şi trăiri în pragul morţii, în prezent – am descoperit – nu pot să fiu decât indiferent. Într-adevăr, nu pot spune că nu regretam că se termină, însă regretul venea doar prin prisma lucrurilor neînfăptuite, vorbelor nespuse şi golurilor lăsate în unii oameni din jurul meu. Raportat la mine însumi, moarte îmi pare doar un nou început.

♦

Va urma… Ca să zic aşa…

Mai demult

Păi spuneaţi să scriu despre cum m-am schimbat / am devenit ceea ce sunt. Asta ar presupune să ştiţi ce mă definea anterior acestei perioade.

Voi povesti sentimentele şi trăirile care îmi par definitorii pentru cel ce sunt acum. Voi relata întâmplările care îl reflectă cel ce eram şi pe cel care a devenit. Toate astea nu înseamnă că veţi citi ceva extrem de interesant. Viaţa mea este la fel de banală ca a majorităţii, trăirile fiind subiective şi dificil de redat plastic atâta timp cât lipseşte talentul scriitoricesc.

Partea în care sunt chindăr

Undeva până la vârsta de 10 ani locuiam cu părinţii şi fratele mai mare cu 6 ani într-un apartament de 2 camere la etajul 10 al unui bloc de la “Brotăcei” din Constanţa. Aruncam cu roşii şi cartofi în cei care făceau curăţenie pe stradă, trăgeam cu gornete în trecători şi uneori aruncam cu ouă în autobuze.

Îmi amintesc de plăcerea tatălui de a creşte ciobăneşti germani cu care trebuia să convieţuim în apartament. Îmi amintesc cum le dădea drumul în casă celor 3 potăi pe care le admiram dar de care mă şi speriam. Era un fel de bucurie temătoare să îi ating, să le simt limbile peste mâna mea sau cozile peste picioare. Puteam să îi domin din micimea mea de copil. Animale de pradă recunoscătoare oricărui gest de tandreţe, agresivitate reţinută de umanitate câinească. Aşa cum au apărut în viaţa mea, au şi dispărut. Nu ştiu nici acum de ce şi nici nu mi-a păsat. Ca orice copil, m-am bucurat de existenţa lor fără să îmi pese mai departe de bucuria pe care o simţeam.

În fiecare dimineaţă, mama mă trezea pentru a mă duce la grădiniţă şi mă îmbrăca cât încă mai eram în pat sub plapumă. Asta se întâmpla undeva la ora 6 dimineaţa iar pentru mine era un chin. Întotdeauna mi-am dorit să dorm cât mai mult. Şi întotdeauna am urât frigul de dimineaţă din peşterile comuniste. Nu îmi amintesc foarte bine cum decurgea o zi la grădiniţă, însă mi-amintesc de cum mă rugam în fiecare seară când mama mă lua înapoi acasă să mă dea puţin în leagănele din faţa grădiniţei. Sărmana femeie muncea câte 12 ore pe zi pentru a putea ajunge acasă la un soţ veşnic nemulţumit, care îi urla nopţi în şir pentru o mâncare un pic prea nesărată sau poate pentru că nu a avut pe masă o bucată de carne. Orice întârziere a sosirii acasă însemna scandal sigur. Cu toate astea, remuşcările ei pentru faptul că nu îmi putea oferi mai mult îmi asigurau victoria de cele mai multe ori şi mă bâţâia în leagănele ruginite penrtu câteva minute. Mi se părea fantastic cum lumea se schimba în faţa mea şi îmi închipuiam, în punctul maxim al balansului, că sunt mare – scop nedeclarat al celor mai mulţi copii – şi pot face toate lucrurile interzise “copiilor mici”.

Nu îmi aduc aminte de prietenii din perioada respectivă. Îmi aduc aminte de locul de joacă unde eram fascinat de “colivie”, un conglomerat de bare în interiorul cărora puteai sta ca într-o închisoare imaginară, departe de ceilalţi şi aproape de tine. Jucam tenis de picior sau fotbal printre boscheţii de lângă locul de joacă iar seara sau noaptea, când se lua curentul, jucam “ascunselea” şi ne furişam pe sub maşinile din parcare şi îi spionam fără a înţelege ceva pe cei mai mari decât noi care râdeau şi se pupau în faţa scării blocului. Vara mă rugam de frate-meu să mă ia la plajă cu el însă fără prea mare succes. Eram agitat, interogativ şi prea posesiv cu el, ceea ce pentru el s-ar fi tradus în incomod. Tot vara, răvăşeam grădinile dintre blocuri unde prindeam păianjeni mari cât jumătate din palma mea de copil. Îi băgam în borcane mici de castraveţi muraţi şi îi priveam cum se luptă până la moarte. Eram la fel de crud ca şi ceilalţi copii inocenţi de vârsta mea. Uneori, învingătorului îi ofeream omizi sau muşte şi îl lăsam să supravieţuiască pentru o altă zi de lupte în Colosseumul imaginar din borcan.

Într-o buna zi, mama m-a învăţat să spun bună ziua celor cu care mă întâlnesc pe stradă. Pentru prima dată am învăţat ce înseamnă să comunici responsabil cu cei din jur. Dar vai, lumea era prea mare şi complicată pentru mintea mea de copil care visa la lună, monştri, jocuri prosteşti şi alte nimicuri. Am plecat cu ea spre piaţă şi salutam pe toţi cei care îmi ieşeau în cale încât mama a trebuit să mă oprească din poezia mea cu “bună ziua” repetată la fiecare 5 metri. Nu vă pot spune cât de bulversat am fost. Nu puteam înţelege de ce nu pot saluta pe oricine, cunoscut sau necunoscut.

Fratele meu mi-a fost exemplu pe toată durata vieţii mele de copil. Observându-l cum învaţă pentru teze, olimpiade şi altele asemenea mi-am trezit pofta de învăţat, de citit, de a fi precum el. Luam câte o carte din bibliotecă şi mă aşezam în capătul recamierului din sufragerie şi mă prefăceam că citesc. Totul a culminat când fratele meu m-a prins stând cu o carte pe care mă prefăceam că o citesc, dar – binenteles – ţinând-o invers. Astfel am ajuns să învăţ alfabetul şi să pot citi cuvinte mai scurte înainte de intrarea la şcoală. Deja de la 6 ani şi ceva, înainte de începerea clasei a I-a, îi înnebunisem pe părinţi cu întrebări despre şcoală şi despre cât timp mai am de aşteptat până la începerea ei.

Prima zi de şcoală a fost una dintre cele mai fericite din viaţa mea. Eram fericit că voi învăţa, că voi afla, voi cunoaşte. Odată cu şcoala am devenit şi responsabil, neconcepând să nu îmi fac temele sau să nu citesc ceea ce mi se dădea de citit. Astfel am intrat poate într-o competiţie cu fratele meu, dorindu-mi să-l depăşesc. În această perioadă am fost fascinat de scris, de modul în care stilourile chinezeşti îşi lăsau cerneala pe foile de hârtie precum nişte sepii artificiale ireale. Fără să îmi dau seama, probabil în acele zile a început cimentarea respectului şi consideraţiei pe care le am pentru scriitori, poeţi şi orice alţi artişti vorbitori tactil.

Eram egoist şi ceream atenţia celorlalţi prin orice metode. Fratele meu mi-a spart capul de câteva ori, exasperat fiind de insistenţele mele. Îl necăjeam şi nu îl lăsam să înveţe şi-i ceream atenţie. Uneori mă lua în braţe şi mă arunca în pat. De câteva ori am nimerit un pic pe lângă şi de aici câteva semne de bună-purtare. Eram fericit când mi se acorda atenţie, când tata mă ştergea de sânge, iar fratele meu avea remuşcări pentru ceea ce făcuse. Este ciudat acum să spun lucrul ăsta, însă eram extrem de egoist şi făceam orice pentru a obţine ceea ce îmi doream, în limitele creativităţii mele copilăreşti. Depindeam de atenţia celorlalţi şi îmi doream să fiu în centrul atenţiei. Nu pot spune că m-am schimbat foarte mult în sensul ăsta. Poate doar că dorinţa de a fi în centrul atenţiei s-a transformat în frică de a fi respins de persoanele reprezentative din viaţa mea (ceea ce nu este chiar acelaşi lucru).

Spre finalul clasei a 2-a, tata a reuşit să obţină de la partid un apartament mai mare de 3 camere în ceea ce se anunţa a deveni buricul Constanţei, undeva pe faleza plajei Modern. În lunile premergătoare mutării am visat aproape în fiecare noapte cum apa bătea văratic, clipocindu-şi loviturile ritmice în baza blocului de sub geamul meu. Când am aflat că vom sta la parter (diferenţă majoră faţă de etajul 10), am trecut practic în altă lume imaginară şi mă visam cum săream de la geam direct în apă. În jurul meu se găseau palmieri, salamandre, stânci abrupte sau nisipuri aurii, peşti albaştri şi roşi cum văzusem prin cărţi, trambuline şi câte şi mai câte. În fiecare seară o nouă lume era creată după voia şi placul meu.

Această lume a fost năruită când am vizitat apartamentul aproape gata, într-o iarnă cum numai la Constanţa vezi în fiecare an. Vântul rece bate cu putere şi te suflă după voia lui, geamurile se zguduie sub puterea rafalelor de aer rece cu miros de nisip sărat îngheţat. Întreaga casă şuiera iar imaginea din geam îmi părea apocaliptică. Valuri imense de 2-3 metri acopereau digurile iar spuma înfiorătoare se ridica în fuioare ameninţătoare duse de vânt până hăt-departe. Ce imagine! Şi cât de diferită de palmierii şi salamandrele mele.

Visarea mea mă dusese prea departe, ceea ce mi-a rămas şi în prezent ca o caracteristică. De atunci şi până când ne-am mutat am visat în fiecare noapte cum valurile, care şi acum ajungeau sub geam, ameninţau să spargă zidurile şi geamurile, cum întreaga casă era inundată şi tremuram de frig printre obiecte nelămurite care pluteau în jur.

Va urma…

Motivaţia şi Îndoiala

Am 30 de ani. Nu am învăţat mare lucru de la viaţă. Şi asta nu pentru că nu aş fi avut ocazia. Am preferat să închid ochii. Din lene sau comoditate, din frică sau prea multă exuberanţă. Şi totuşi, cumva, două elemente care mă ghidează mi-au rămas adânc în carne şi îmi aduc aminte de ele în momentele importante, în problemele de viaţă şi de moarte.

Primul lucru care mă defineşte este “motivaţia” sau – mă rog – ceea ce înţeleg eu din asta. Decizia îmi este totdeauna umbrită de analiza motivaţiei. Este defensa mea în faţa emoţiei, analiza critică a lui “a face” sau “a nu face”. De ce aş alege un lucru în defavoarea altuia? Caut echilibru şi dezvoltare constantă a sinelui. Sună preţios şi clişeistic, însă ăsta este drumul care m-a făcut fericit de mic copil. Şi acesta este răspunsul nefericirii care mă bântuie de ani buni. Am renunţat la ceea ce mă reprezenta. La un moment dat am uitat să mă întreb de ce. Am uitat să îmi cercetez motivaţia şi am pierdut bătălia. Motivaţia îmi poate spune de ce aşa şi nu altfel, motivaţia mă descoperă precum foile unei cepe. Mă pot descoperi aşa cum nu vreau, pot plânge, însă cu siguranţă pot merge mai departe. Mă descopăr în fiecare zi, îmi dau palme şi râd ca prostul de neghiobia mea. Motivaţia îmi reaminteşte resortul pentru a fi/redeveni om şi tot ea îmi spune când greşesc, sunt crud sau bun. Aşa am învăţat să am remuşcări, să râd prosteşte sau să mă bucur când cumpăr un cadou fără obligaţii. Aşa am descoperit-o pe ea şi aşa am renunţat la ele.

Cel de-al doilea lucru ce mă orientează în haos este “îndoiala”. Este resortul care îmi temperează analiza critică, care îmi reaminteşte de condiţia umană şi de faptul că sunt supus greşelii. Accept analizele critice de sine ca impuls în propria-mi dezvoltare, însă am îndoieli în generalizarea lor asupra haosului exterior. Îndoiala şi motivaţia sunt strâns legate, un cerc vicios suicidal dacă nu ar avea ca reper inocenţa şi starea de fericire pură tipice copilăriei. Nu este o căutare a paradisului pierdut, o regresie emoţională în trecut. Este un reper al purităţii, al fericirii şi bucuriei, al fricii şi urii, necondiţionate de social. Este cea mai pură stare a eului pe care o pot cunoaşte. Îndoiala şi motivaţia ca un tot, este un joc mental, o gimnastică introvertită, orientată către mine într-o lume “a lor”. Motivaţia mă regăseşte ca individ, ca entitate delimitată fizic şi mental, iar îndoiala mă defineşte ca animal social. Motivaţia îmi spune cine sau ce sunt, de ce sunt aşa şi cum mă schimb în bine sau în rău. Prin îndoială accept ceea ce este altfel, sunt mai tolerant, îmi înteleg rolul social dar şi raportul dintre mine şi ceilalţi.

Este evident că postul ăsta nu are un scop anume.

Motivul pentru care l-am pus este că simţeam nevoia de a scrie ceva. Un alt motiv pentru care am scris lucrurile astea este că atunci când scriem sau spunem ne adeverim ceea ce gândeam, ne forţăm să luăm în considerare acel lucru. Este ceea ce se cheamă în psihologie “autoîmplinirea profeţiei”. Am avut nevoie de un astfel de lucru.

Îndoiala ce o resimt după postare vizează mai ales capacitatea mea de analiză şi efectul ei asupra celuilalt. Mă îndoiesc că am fost destul de clar pentru mine darămite pentru ceilalţi. Şi mă îndoiesc că un astfel de sistem de orientare este agreeat de altcineva.

Dar de aici apar alte întrebări privind motivaţiile şi îndoielile…

Eu ce scriu?

Păi nu am ce scrie… Asta, aşa, ca răspuns la un îndemn pe care mi-l dau aproape în fiecare zi. Păi nu am ce scrie. Nu escaladez munţi şi nu mă dau cu maşina noaptea prin Bucureşti. Nu merg în safari şi nici nu sar cu paraşuta. Şi chiar şi aşa… Nu ar fi genul de întâmplări pe care să le comentez pe blog. Mi-ar părea irevelante. Nu m-ar defini ca întreg ci doar ar reda trăiri de moment. Aş scrie dacă mi s-ar revela sensul vieţii, fisiunea la rece sau grătarul perfect. Însă astea nu mi se întâmplă. Timpul meu este la fel de umplut cu prostii cum este şi al prietenilor mei. Dacă aş vizualiza retrospectiv momentele cu adevărat interesante din ultimul an din viaţă cred că m-aş rezuma la unul singur. O baie fierbinte cu un pahar de vin, o ţigară şi mândra alături, discutând despre Dumnezeu şi despre cum îl percepem zilnic. Păi vedeţi? Nu am ce scrie… O întâmplare atât de banală nu poate genera trafic pe blog. Nu am crime, n-am mai făcut demult un accident cu maşina şi nu m-am bătut cu vecinii. Iar despre sex… ce ştiu eu ?…

În schimb, aş putea scrie despre cum m-am schimbat, şi asta, aşa, ca un exerciţiu psihologic de autocunoaştere.

Sau aş putea să îmi interpretez visele aşa cum făceam în facultă.

Sau aş putea să intepretez comportamentul unei persoane întâlnite întâmplător pe stradă (adică first time).

Sau aş putea să povestesc cum mă întâmpină motanul în fiecare seară când ajung acasă.

Sau aş putea reda boscorodelile lui R. din fiecare seară (pentru că fac în fiecare seară ceva ce nu trebuie – deşi sunt cam aceleaşi lucruri).

Sau… Acum zău… Ce ştiu eu?… Pe care din cele “Sau” de mai sus le-aţi citi?